Prima pagină ‹ OFF TOPIC ‹ CAFENEA - DISCUTII DESPRE ORICE

[gigibecalul]

Vă provoc în a etala în acest topic cele mai bune poezii sau povestioare cu și despre albine...cine are talent, poate să-și expună propriile creații, cine nu - cazul meu - adaugă ceea ce găsește în literatură sau pe internet. Rugămintea mea este aceea de a specifica, pe cât posibil, și autorul. Nu am pretenții că aș cunoaște cine știe ce literatură, însă consider că această mirifică creatură, ALBINA, merită cu prisosință un astfel de topic. Îmi permit să încep eu cu câteva versuri din creația lui Sergiu Cipariu (interpret de folclor și poet al dragostei):

.....................................
În mintea mea e numai bine
La mine-n suflet e doar cald
Domesticesc, de drag, albine
Și-n roua raiului mă scald
.....................................

[gigibecalul]

Muştele şi albinele
de Ion Heliade Rădulescu

Judecată foarte mare oarecând s-a ridicat
Între muşte şi albine, încât lumea-au speriat.
Muştele zbârniau tare
Şi, prin probe vederate,
După gust şi demâncare
Demonstrau ca avocate
Trecute prin doctorat
(Căci aveau şi ochelari,
Ca toţi docţii cei mai mari),
Demonstrau învederat,
De la una pân’ la mie,
Că se trag din carne vie
Şi că tabăra le-e leagăn
Şi botezul lor în sânge,
Că-ntreţin şi bărbăţia
Supărând pe cel ce linge,
Căci ele ciupesc eroii
Şi-i deşteaptă la rezbel
Şi-i invită la măcel;
Ele-mpung şi-ndeamnă boii
La cărat, la arătură;
Ele cailor dau ghes
La suiş spre culmătură,
Şi că unde-o fi să fie,
Mai curat şi pe-nţeles,
La-mbuibări călugăreşti,
La ospeţe-mpărăteşti,
Ele mare au protie:
La dulceţe, la plăcinte,
Cu dreptul de prezidinte
Ele-ncep de căpătâi,
Ele pişcă mai întâi;
Şi că-n fine, peste toate,
Fără însă, fără poate,
Musca este coconeaţă,
Că se pune poponeaţă
Peste tot ce-a vieţuit,
Peste tot ce s-a mâncat,
Pe orice s-a cheltuit
Şi-n colibă, şi-n palat.
Prin deci dar argumentau
Şi aşa învederau:
Cum că mierea, din dreptate,
E a lor proprietate,
Căci albina n-are gust
Ca muscoii după must,
Nici încai isteţul bot
Ca să dea ca musca-n tot,
Ci tot dă din floare-n floare,
Adunând ca cerşetoare.
Ba drăcoaice,
Tâlhăroaice,
Hoaţe de conservatoare,
Retrograde, trădătoare!...
Astfel muştele turbate
Dau şi ele prin dreptate,
Prin progres şi libertate
Şi prin câte alea toate.
Şi zbierau la lumea-ntreagă
Ca să judece, s-aleagă,
Nimănui nu mai da pas,
Zbârnâiau
Şi se puneau
Avocaţilor pe nas.
Timpul muştelor venise
Ca şi timpul la ciocoi,
Căci natura se stârpise,
Producea tot la muscoi.
Şi era-n dispreţ laboarea,
Artele, ştiinţa,-ardoarea
Către binele comun.
Şi când muştele se pun,
Ele, ştiţi, cu iertăciune,
Că ce fac nu se mai spune.
Ş-apoi ş-un muscoi isteţ
Şi din toţi mai precupeţ,
Ca un mare mierolog
Striga tot din terfelog:
“La legi noi,
Lingariţi noi!”
Şi lingariţii cei noi
Se aflară ăi muscoi,
Şi zburau şi zbârnâiau,
Se-ndesau, se repezeau,
Unul p-altul se-njurau;
Şi la luptă când erau,
Piept la piept nu cutezau,
Ci dau tot pe dinapoi,
După legile mai noi.
Şi în mierea ce furau,
Acolo se şi-necau.
Iar albinele tăcute,
Ca oricare muncitor,
Erau toate prevăzute
Dinapoi cu acul lor.
Ş ziceau, laborioase: “Noi de ceară să cătăm,
Templele să luminăm,
Şi a miere ce producem bărbăteşte s-apărăm.
Daca muştele codarde vor să dea pe dinapoi,
Zbârnâind,
Calomniind,
Binele parodiind,
Tot la coadă prea fireşte cată să ne-armăm şi noi.
Iar albina conductoare,
Pân-aci ascultătoare,
Se sculă
Şi cuvântă:
“V-aţi armat, fetele mele; însă ştiţi ceva mai bun?
Vă cătaţi de lucrul vostru şi de binele comun.
Miere cât de multă fie şi apuce măcar cine,
Că muştele cu-al lor bot,
Ce dau lacome prin tot,
Se sting, uite-le, de sine:
Când în miere înecate,
Când de aburi opărite,
Când de flăcăre pârlite,
Când de crivăţ degerate.
Ascultaţi, fetele mele,
Nu-i pericol de la ele:
Despre urs, ucigă-l toaca! fiţi cu ochii luminaţi:
Numai pentru botul lui,
Mai mult decât al oricui,
Acele vi le păstraţi.”

[gigibecalul]

Albina şi trântorul
de Gheorghe Asachi

În ocazia publicărei cei întâi gazete
în limba patriei, întitulat㠓Albina românească”,
la 1829


T r â n t o r u l

Spune, spune, mică-Albină,
Încotro mergi acum trează,
Când a soarelul lumină
Pe cest câmp, nu scânteiază?
Încă tremură pe foaie
În munţi roua şi prin râpe;
Nu te temi să ţi se moaie
Delicatele aripe?
Încă florile-nmiite,
Stând în umbră tupilate,
Ţin închise şi-nvălite
Bobocelile plecate.
De ce zbori ca o săgeată,
Care aerul despică?
D-unde vii tu mânecată
Şi-ncotro, Albino mică?
Lină-i viaţa mea şi bună,
Fără multă osteneală;
Cele care alţi adună
Prânz îmi dau, chivernisală.
Aşa trântorii urmară,
Am trăit aşa tot bine;
Nu căra la alţii ceară,
Suge mierea ca şi mine!

A l b i n a

Zice-Albina-n repegiune:
Lucru toate-nvinge-n lume;
De voieşti, zburând, ţ-oi spune
A mea sistemă şi nume.
Eu-s Albina românească,
Al meu doru-i şi-a mea lege,
Pre câmpia pământească
Din flori miere a culege.
Ale mele surioare,
Când abia se luminasă,
Dulce pârgă de pe floare
O cărau de mult acasă.
Eu de farmăc amorţită
Zăcui timpuri multe-aice
Şi abia mă simt trezită
În acest minut ferice.
Aleu, lucru mult m-aşteaptă!
Multe câmpuri voi petrece;
Unde soarta te îndreaptă,
Mergi şi tu, că timpul trece!
Şi mă lasă-n a me cale
S-adun ceară, dulce miere,
Că de-a mele şi de-a tale
Zile, samă ni vor cere!

[gigibecalul]

Stupul lor
de Tudor Arghezi

Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisăcarul le-a uitat,
Şi-a căzut şi peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlăuntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.