Prima pagină ‹ APICULTURA GENERALA ‹ PAGINI PERSONALE ! CINE SUNT EU ?

[mircea.costache]

Continuare
CAPITOLUL5
MAREA DESCOPERIRE
După acea întâlnire cu Cezar mintea mea era mai mereu preocupată de misterul structurii identifi­cate în interiorul Munţilor Bucegi. Doream foarte mult să iau şi eu parte la toate operaţiunile preliminare şi la momentul pătrunderii în marele tunel, dar realizam că aceasta nu era posibil. Trebuia să mă mulţumesc doar cu şansa de a avea acces pentru un timp scurt la locul marii descoperiri, în eventualitatea că lucrurile nu se complicau pană atunci. Timp de o lună şi jumătate de la convorbirea pe care am avut-o cu Cezar am aşteptat febril un semn de la el. îmi făceam în minte tot felul de scenarii, îmi ima­ginam diferite posibilităţi şi, practic, fiecare clipă devenise pentru mine o dorinţă intensă de a ajunge şi eu în acel loc din munţi. Aveam o încredere desăvârşită în Cezar şi ştiam că va face tot posibilul pentru a-mi facilita intrarea în „perimetrul principal” al zonei. Nu ignoram nici faptul că tensiunea acelei perioade trebuie să fi fost enormă pe umerii lui şi ai generalului Obadea, datorită jocului de culise foarte complicat care trebuia menţinut într-un fin echilibru. Ceea ce se petrecea atunci în munţi constituia cu adevărat o situaţie excepţională, a cărei importanţă viza nu numai siguranţa naţională ci chiar situaţia întregii omeniri, dacă luăm în consideraţie intere­sul enorm pe care îl manifesta în acea direcţie elita mon­dială a masonilor.

Operaţiunile de la faţa locului şi planul pe care îl con­cepuse Cezar erau îngreunate şi de faptul că, în paralel, era necesară înşelarea vigilenţei lui senior Massini şi a celorlalţi venerabili din elită. La toate acestea se adăuga presiunea exercitată de pericolul ca informaţia să ajungă la structurile de vârf ale statului, într-un astfel de caz, era puţin probabil ca situaţia să mai poată fi controlată cu efi­cienţă. Planul lui Cezar includea informarea conducerii politice a statului la un moment de timp bine definit.



Baza secretă din munţi

Clipa mult aşteptată a sosit puţin după mijlocul lunii august, într-o dimineaţă însorită am fost contactat prin fi­liera obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile de precauţie erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra în amănunte, care oricum nu interesează prea mult. Puţin după prânz am ajuns la una din bazele militare secrete de la poalele munţilor, de unde am fost preluat cu elicopterul Departamentului Zero, fiind însoţit de doi mi­litari cu uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la Bucureşti, după consemnele ştiute, nici unul dintre cei care mă escortau nu a rostit o vorbă. Schimbările de vehicul şi de pază erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect, întreaga acţiune se dovedea a fi rapidă şi precisă. Deşi cunoşteam prea bine aspectele implicate şi motivele pentru care era necesară asigurarea unei maxime secu­rităţi, mărturisesc totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea măsurilor de siguranţă care erau luate, consi-derându-le exagerate. Mi-am dat însă repede seama că nu eram aproape deloc în măsură să apreciez la adevărata ei valoare întreaga operaţiune şi că trebuia să mă consider un tip foarte norocos pentru că mi se oferea nesperata şansă de a avea acces la ceea ce consideram a fi, probabil, cea mai importantă descoperire din timpurile moderne. Faptul că am fost chemat de Cezar şi că măsurile de securitate erau extraordinare îmi oferea certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit ceva de o importanţă colosală. Reflectam la faptul că, în timp ce imensa majoritate a oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de multe ori într-un mod cât se poate de banal, această descoperire ar fi putut să transforme radical concepţiile tuturor într-o perioadă foarte scurtă de timp. Zâmbeam amar la gândul că, în conjunctura mondială prezentă, părerea mea era probabil mult prea idealistă. Pentru a determina o trans­formare de proporţii care să implice o justă analiză şi înţelegere atât a trecutului umanităţii cât şi a semnificaţiei profunde a vieţii, este nevoie de o abilă diplomaţie, de inteligenţă şi de virtuţi nobile pentru a te „strecura” print­re numeroasele piedici de natură mentală, psihică sauchiar materială care încă domină masele de oameni.

Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am obser­vat coborârea elicopterului, care se apropia de noua bază ce fusese construită în munţi. Reflecţiile mele s-au eva­porat ca prin farmec la vederea ansamblului care se afla la câţiva zeci de metri sub mine. Deşi eram oarecum fami­liarizat cu operaţiunile de tactică militară şi cu tehnica folosită în astfel de ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci întrecea cu mult orice închipuire. In primul rând am realizat prezenţa masivă a forţelor americane datorită numărului mare de vehicule de teren care le sunt caracte­ristice şi a unor ansambluri masive , ascunse sub nişte prelate uriaşe pe care se vedea desenat steagul SUA. Puteam, de asemenea, să observ singurul drum amenajat, destul de larg, care venea din vale prin pădure, precum şi cele două centuri de securitate militară a accesului în bază; ele apăreau ca un fel de hotare late, formând fiecare aproape un cerc complet înjurul unei intrări mari în peretele stâncos al muntelui, între cele două centuri con­centrice de securitate exista un parc de camioane militare, câteva autovehicule de teren, precum şi două trei vehicule a căror formă şi scop nu le-am putut identifica pe loc. Am estimat că de-a lungul celor două centuri erau plasaţi aproximativ două sute de militari. Cei de pe centura inte-rioră purtau o uniformă specială, de culoare neagră, iar militarii de pe centura exterioară purtau uniformă obişnuită. Fiecare dintre aceştia avea armă automată, iar distanţa dintre ei era de doar câţiva metri. Am văzut că barăcile soldaţilor erau plasate între cele două hotare, iar cele ale echipei speciale se aflau imediat în spatele celei de-a doua centuri. Drumul era blocat de bariere duble şi masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu pichet de con­trol de fiecare parte a lui. Am apreciat distanţa între cele două centuri de securitate la aproximativ cincizeci de metri. Se pare că activitatea era frenetică, deoarece obser­vam un du-te-vino continuu între cele două comanda­mente, dar mai ales în interiorul perimetrului-focar, până la peretele care fusese tăiat în munte.

Observaţiile mele generale au fost întrerupte de ateri­zarea elicopterului pe un loc amenajat în interiorul perimetrului principal, după a doua centură de securitate. Am coborât şi imediat am fost încadrat de doi militari , care de această dată erau americani. Ne-am deplasat doar vreo douăzeci de metri de la elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă, iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă opresc şi am rămas acolo în picioare, toţi cinci, cam o oră; în mod evident, aşteptau ordinul de pre­luare a mea.

Abia atunci am început să realizez cu adevărat pro­porţiile operaţiunii care se desfăşura în zonă şi să intuiesc importanţa ei excepţională. Iniţial am fost mirat de „trata­mentul” la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit jignit, ci mai ales pentru stricteţea aproape incredibilă cu care se desfăşurau acţiunile în cadrul bazei, îi priveam pe cei patru care mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au relaxat, nu au vorbit şi aproape că nici nu au clipit timp de o oră, cât am aşteptat acolo. Complet impasibili, îmi dădeau mai mult impresia unor roboţi, decât a unor făpturi umane. Neavând încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat între ei, îndoindu-mă doar din când în când pentru a nu amorţi. Am încercat să aflu motivul aşteptării noastre, precum şi alte amănunte, dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru stâlpi de beton. Am înţeles atunci că ordinele erau extrem de severe şi stricte şi nu am mai pus alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui Cezar.

Cu toate că era relativ obositor să rămân în picioare un timp destul de îndelungat în acelaşi loc, am folosit acel prilej pentru a observa cu atenţie ceea ce se afla în jurulmeu. Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea din Bucureşti se amplificase şi mai mult. Mă aflam, prac­tic, la mai puţin de o sulă de metri de ţinta viselor şi pre­supunerilor mele, de o fenomenală descoperire care aştepta poate de zeci de mii de ani să fie revelată. Fiorul necunoscutului care plutea în aer cuprindea parcă întrea­ga bază, insuflând în mod tainic fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav, de enigmatică focalizare inte­rioară.

În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în care mă aflam, se deschidea în munte gura largă a unui tunel. Puteam să văd sistemul modern de iluminare care fusese montat la intrare şi care continua în interiorul tunelului. Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi prezenţa unui mare cort de campanie şi a două construcţii modulare ultramoderne, în formă de emisferă, îmi bloca perspecti­va, în aceeaşi zonă principală în care mă aflam existau mai multe jeep-uri şi vehicule americane, iar în marginea din stânga mea erau două ansambluri uriaşe, acoperite fiecare cu câte o prelată, care după formă sugerau că adă­posteau lăzi uriaşe, al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului era blocată de o barieră lată din metal, fiind păzită de o parte şi de alta de doi militari americani; uniforma lor sugera că făceau parte din trupele de elită ale puşcaşilor marini.

Insă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era uriaşul hangar săpat în piatra muntelui, care se afla în dreapta tunelului păzit. Era imens, măsurând cam zece metri înălţime şi, din câte am putut eu aprecia, cam cincizeci de metri adâncime. Era perfect realizat, cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în mod impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au folosit dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în aproximativ o lună. Ulterior aveam să aflu cu stupoare că realizarea forajului în cazul hangaru­lui nu durase decât o singură zi.

În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o parte, iar pe cealaltă parte se aflau trei construcţii speciale, ca nişte camere lungi al căror scop, cred, nu putea fi decât cel de analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul hangaru­lui era o relativă agitaţie, deoarece puteam să observ multe persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite din acele mini-laboratoare, purtând în mâini diferite obiecte sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al hangarului, cât şi afară, aproape de gura tunelului, am văzut mai multe vehicule mici cu motor electric, pe care unii dintre cei de acolo le foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici tunelul şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi culisante, probabil datorită complicaţiilor construc­tive, care nu erau momentan necesare. Hangarul avea totuşi, în partea de sus, un sistem mecanic de „perdea”, confecţionat dintr-un material semitransparent, care nu era lăsat decât pe un sfert din înălţimea intrării. Sistemul de iluminat era impecabil şi am observat două mari ge­neratoare care funcţionau undeva mai jos, pe coasta muntelui, între cele două centuri de securitate şi control. La o oarecare depărtare de marele cort de campanie, în stânga mea, se afla un şir de barăci moderne iar în spatele lor mai multe corturi de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă reprezentau adăposturile de noapte pen­tru personalul de cercetare şi pentru militari. Nu am observat însă nimic care să semene a loc în care se pregăteşte hrana; concluzia mea a fost că aceasta este adusă zilnic cu un camion, probabil cu o pază foarte se­veră. Ulterior aveam să aflu că bucătăria fusese amenajată câţiva kilometri mai la vale şi că, într-adevăr, un grup de militari din echipa specială a DZ făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana pentru cei din bază. Aceastăsoluţie a fost preferată pentru a reduce şi mai mult activi­tatea periferică a personalului şi pentru a micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa era servită separat de fiecare grupă de militari, la barăcile lor. în perimetrul-focar ea era servită în cortul mare de campanie, atât pen­tru militarii români şi americani, cât şi pentru echipele de cercetători. Am aflat că americanii veniseră cu alimente proprii şi cu bucătarii lor, însă aceştia fuseseră trimişi la un loc cu cei români, în bucătăria de la poalele muntelui.

Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele staff-ului român şi, respectiv, al celui american. Cezar mi-a dezvăluit ulterior că în una dintre acestea, care era mai mică, locuia el şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau doi generali de la Pentagon şi un consilier pe probleme de securitate naţională de la Washington. Aceste clădiri extraordinar de ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor staţii de cercetare de pe alte planete şi lăsau o impresie foarte plăcută, de comfort şi mare siguranţă. Materialul din care erau făcute avea culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe hexagonale, iar în apropierea vâr­fului exista o bandă lată dintr-un material de culoare albastru închis. Pe această bandă erau dispuse un fel de leduri luminoase uriaşe, despre care mi s-a spus că, atunci când luminau noaptea, creau o atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă.

Am urmărit un anumit timp activitatea din perimetru; fiecare persoană se mişca rapid şi dădea senzaţia că ştie cu precizie ce are de făcut. Din când în când venea sau pleca un jeep, ori militarii descărcau ceva din lăzile de sub prelată. Din păcate, distanţa şi obstacolele nu mi-au per­mis să observ cu claritate obiectele care erau deplasate. Eram totuşi mirat de prezenţa relativ masivă a ameri­canilor, deoarece Cezar mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să mânuiască dispozitivul de forare cu plasmă.

Chiar în momentele în care făceam diferite supoziţii cu privire la acest aspect, am remarcat faptul că unul din­tre militarii români, care se afla în faţa mea a dus o mână la urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a rostit repede câteva cuvinte. Imediat după aceea ne-am îndrep­tat spre gura întunecată a tunelului, care pe măsură ce mă apropiam îmi părea tot mai mare şi mai ameninţătoare.

Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două construcţii semisferice, la doar câţiva metri în late­rala tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; din­colo de bariera lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili, se afla poate cel mai teribil mister de pe pla­netă. Ce se petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima discuţie pe care am avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ doi metri exista o bandă de cauciuc canelat, pe care erau înşiruite câteva vehicule electrice de pro­ducţie americană. Vedeam acum interiorul tunelului, luminat discret de instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe pereţii laterali, însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri, astfel că nu puteam să observ mai mult.

Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridoru­lui, conducând un vehicul electric. Lângă el se afla un bărbat în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături

ferme, pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a coborât lângă mine şi abia atunci cei patru mili­tari s-au retras discret, după ce au salutat. Am făcutcunoştinţă cu generalul Obadea, care m-a privit pătrunză­tor câteva clipe; mi-a strâns mâna cu putere şi după ce am schimbat câteva amabilităţi s-a retras în construcţia se­misferică. Era evident pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce mă privea şi că îşi dăduse con­simţământul să fiu adus în acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul lor de demascare a ac­ţiunilor masonice şi au considerat că este necesar să fiu şi eu în acel loc. Chiar dacă mă simţeam doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente misteriose, aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam acea şansă extraor­dinară şi eram hotărât să mă achit cu cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o asumasem.



Marea Galerie

— Situaţia este destul de critică, a spus Cezar preocu­pat. Relaţia cu senior Massini a devenit încordată, însă ceea ce este mai grav e că totul s-a aflat la vârfurile put­erii de stat. Ne aşteptam la asta, dar în nici un caz atât de repede. Intenţia noastră era să prezentăm datele proble­mei la un moment din viitor, care trebuia să fie mult mai prielnic. Acum lucrurile sunt foarte tensionate, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Nu cunoşti multe din câte s-au petrecut în ultima lună. Vino, am să-ţi rezum princi­palele elemente în timp ce vom merge prin tunel, zise el îndreptându-se spre intrare.

În felul acesta câştigam timp; nu am luat un vehicul electric, tocmai pentru ca Cezar să poată să-mi relateze pe scurt felul în care au decurs evenimentele, în plus, aveamposibilitatea să privesc totul îndeaproape şi cu mai multă atenţie.

Tunelul era „pavat” cu o folie groasă de cauciuc. De o parte şi de alta a acesteia, până la perefii de piatră ai muntelui era doar stâncă. La intrare şi încă pe o lungime de câţiva metri după aceea erau infiltraţii de apă, însă după ce tunelul cotea lin spre stânga, la aproximativ zece metri de la intrare, totul devenea perfect uscat. Eram uluit de exactitatea forării şi mai ales de finisarea pereţilor din piatră, care aproape că păreau şlefuiţi. Lumina albă scotea în evidenţă într-un mod splendid culorile variate ale diferitelor formaţiuni geologice, luminând discret inte­riorul tunelului într-un ireal joc de sclipiri şi umbre. Zgomotul paşilor noştri era înăbuşit de covorul de cau­ciuc, iar în galerie domnea o atmosferă enigmatică dar foarte incitantă pentru mine. Era cam rece pentru felul în care mă îmbrăcasem, însă Cezar mi-a spus că această situ­aţie nu va dura prea mult.

— Maşina a forat la început după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic. La scurt timp, însă, am realizat eroarea, astfel că s-a procedat la corecţia traiectoriei. Uite, chiar aici, spuse Cezar, oprindu-se în curba spre stânga a tunelului.

M-am oprit şi eu, admirând modul elegant de racor­dare a galeriei. După curbă, aceasta se întindea perfect dreaptă cale de vreo cincizeci de metri într-un fel foarteasemănător cu un tunel de metrou, deşi era poate ceva mai lată. La capătul acestei distanţe, în inima muntelui am văzut ceva ce semăna cu o poartă imensă, care parcă se deplasase prin culisare spre stânga, ocupând acum mai puţin de un sfert din lăţimea galeriei. Acolo se aflau, de asemenea, doi militari înarmaţi, iar locul era foarte bine luminat pe toată circumferinţa tunelului. Exista şi o gheretă modernă, îngustă dar destul de lungă pe partea dreaptă, imediat înainte de marea intrare într-o altă galerie pe care deja o puteam vedea; această intrare era străjuită de uşa enormă care culisase. Am ştiut atunci că acela era începutul aventurii, al marii descoperiri care fusese făcută. Mi-am adus aminte de schiţa pe care o desenase Cezar la ultima noastră întâlnire şi am realizat că ea co­respundea realităţii pe care o vedeam atunci, cel puţin în ceea ce privea plasarea misterioasei galerii în munte.

— Am fost uluit de tehnologia pe care o aveau la dis­poziţie americanii, îmi spuse Cezar. Maşina de forat cu plasmă nu are dimensiuni mari, dar necesită un echipa­ment special pentru cei care se află în preajma ei şi a locu­lui forat. Este ceva asemănător cu echipamentul de anti-radiaţie atomică. Eu însumi am îmbrăcat un astfel de cos­tum special şi am urmărit forarea de foarte de aproape. Spectacolul care ţi se înfăţişează atunci în spatele lentilelor care conţin o substanţă sofisticată de protecţie este aproape incredibil. Ai senzaţia că piatra realmente se „topeşte” sub acţiunea jetului de plasmă, dar de fapt roca este făcută foarte maleabilă, până în apropiere de punctul de curgere şi este imediat modelată circular de presiunea exercitată de câmpul magnetic rotitor care direcţionează totodată şi jetul plasmatic. Nu există deloc praf iar res­turile sunt chiar neglijabile. Viteza de pătrundere este colosală pentru o astfel de lucrare; distanţa de la intrare şi până la cei doi militari pe care îi vezi acolo a fost parcursă în doar cinci ore. în urmă totul rămâne ca şi cum a fost şlefuit şi foarte curat, astfel încât covorul de cauciuc şi instalaţiile erau deja pregătite la gura tunelului înainte ca maşina de forat să fie scoasă afară.

În timp ce ne îndreptam spre galeria cea mare, Cezar mi-a relatat faptul că, iniţial au forat într-o altă zonă a muntelui, pentru a urmări să ocolească bariera energetică de la intrarea în tunelul principal din interiorul muntelui. Au ales o locaţie mai sus, pe coastă, la aproximativ trei sute de metri de zona în care fusese stabilită baza şi au forat câteva zile, deoarece distanţa până la tunel era mult mai mare, iar pătrunderea nu era în plan orizontal, ceea ce îngreuna mult procedurile tehnice. Până la urmă au ajuns la peretele tunelului, însă orice efort de a-1 străpunge a fost zadarnic. Nu ceda nici la jetul de plasmă, nici la câm­pul magnetic şi nici la dinţii frezelor. Au fost nevoiţi să abandoneze acea variantă şi să astupe intrarea în galeria pe care tocmai o foraseră. S-a revenit deci la punctul iniţial şi s-a început străpungerea plană a peretului de rocă, până când au ajuns la bariera de energie.

— Forajul era urmărit în fiecare clipă pe monitoarele de control şi era corelat cu distanţa până la zona energe­tică. Cu câţiva metri înainte de aceasta am dat de începutul galeriei pe care o vezi acum, astfel încât tot ceea ce aveam de făcut era să racordăm cele două tunele, mi-a explicat Cezar.

Între timp am ajuns în faţa intrării care era păzită de cei doi militari din forţele speciale. După uniformă şi însemnele de pe ea, unul era român, iar celălalt american. Militarii 1-au salutat pe Cezar, care s-a îndreptat câţiva metri în dreapta, spre gheretă. Americanul a intrat înăun­tru, unde probabil avea un pupitru de comandă, căci dintr-o nişă a construcţiei a apărut imediat un braţ lung din metal cu un dispozitiv complicat la capăt. Braţul era arti­culat; Cezar 1-a ridicat la nivelul ochiului şi după câteva secunde s-a auzit un sunet scurt de acces.

— Au fost luate toate măsurile de prevedere, îmi zise el, revenind lângă mine. Amprenta irisului meu a fost analizată şi stocată ca o informaţie-cod. Sistemul de secu­ritate nu reacţionează decât la citirea cu o rază laser a irisului meu sau al generalului Obadea. Acum, de pildă, a fost dezactivat sistemul de senzori cu laser, foarte compli­cat, care a fost montat exact aici, la intrare. Este invizibil, iar dacă am fi trecut direct ar fi declanşat în mod automat alarma în bază. Noi am refuzat amprentarea iridologică a generalilor americani şi am insistat ca accesul în Marea Galerie să ne aparţină în exclusivitate. De aici au început, de fapt, primele probleme, zise el gânditor.

Am observat că ghereta avea o prelungire dincolo de poartă, în Marea Galerie, din care ieşea de asemenea un dispozitiv laser de citire a irisului. Cezar mi-a explicat că acela era pentru revenirea din Marea Galerie. Am aflat de asemenea că el putea anula sistemul de securitate prin aplicarea, simultan cu citirea irisului, a palmei şi a degetelor de la mâna lui dreaptă într-un locaş special. Metoda era folosită atunci când trebuiau să se efectueze transporturi masive prin Marea Galerie.

Cezar a mers câţiva metri mai în spate şi a început să-mi explice:

— Barajul energetic acţiona aproximativ în această zonă. Este, practic, o proiecţie energetică, dar nu ne-am putut da seama cum a fost realizată. Nu putem înţelege, deasemenea, cum a fost posibil ca acel baraj energetic să subziste continuu, timp de milenii în şir. Nu cunoaştem sursa care îl alimentează şi nici modalitatea tehnologică prin care este realizat acest lucru. Practic, cu excepţia fap­tului că am reuşit să pătrundem dincolo de el, nu ne-am lămurit în nici o altă privinţă, însă depăşirea lui a implicat un fapt tragic.

Mă aflam în spatele lui Cezar, privind tavanul galeriei, acolo unde se realizase racordul cu marele tunel. De fapt, mai întâi erau câţiva metri de galerie în roca muntelui, la un diametru mai mare decât galeria săpată de dispozitivul american cu plasmă; pe această porţiune pereţii nu erau finisaţi, ci neregulaţi, cu multe colţuri, în plus, această zonă a galeriei, care avea aproximativ şase metri în lungime, nu era circulară ci avea secţiunea pătrată. Racordul celor două galerii s-a făcut doar la nivelul solului, care a fost nivelat într-o uşoară pantă descendentă, dinspre galeria noastră către galeria antică, de dimensiuni mai mari. Diferenţa de nivel era cam de un metru şi puteam să o observ foarte bine în zona tavanului, la îmbinarea dintre cele două tuneluri. Forarea a fost aproape concentrică cu galeria antică, însă nimeni nu putea să explice cum a fost posibil ca acest tunel să înceapă brusc, din interiorul muntelui. Ea era în mod evident o lucrare artificială. Posibilitatea ca intrarea să fi fost acoperită pe o distanţă de aproximativ şaizeci de metri nu era credibilă, deoarece structura masivă din piatră era identică cu cea a rocilor din jur.

L-am întrebat pe Cezar ce s-a petrecut când au ajuns la bariera energetică.

— In acel moment discutam împreună cu generalul Obadea şi cu generalii de la Pentagon anumite aspecte legate de securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi noi, militarii începuseră deja să retragă dispoz­itivul de plasmă din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială a Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a vedea condiţiile din noua galerie. Aceasta a fost o mare greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au sărit treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi au început să cerceteze zona de aproximativ patru metri pe care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie, care era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice cum s-au petrecut lucrurile. Probabil că cei trei s-au apropiat foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai târziu s-aauzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurt-circuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară a barierei invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar fi fost delimitate de marginea precisă a unui perete. Toţi trei erau morţi. Medicii au declarat moartea lor instantanee prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi noi ne-am străduit să aplanăm incidentul. După cum aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptu­lui că temerile iniţiale ale membrilor săi începeau să se adeverească, într-adevăr, în acel moment nu aveam practic nici o cale de acces în galeria antică. Forarea laterală eşuase datorită materialului necunoscut care rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul energetic se dovedea a fi inexpugnabil.

Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut părerea, în acea perioadă, detaşamentul de comando american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu dispozitivul de forare, o echipă de cercetători şi reprezen­tanţii lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial. Totuşi, nu sunt atât de sigur că preşedintele SUA fusese anunţat de această operaţiune. Era evident o problemă internă, de culise, din care ei doreau să tragă cât mai multe avantaje. Venerabilul ştia mai multe despre originea acestei descoperiri şi, după cum mi-am dat seama, el avea cunoştinţe despre cel puţin un element care se găsea în sala cea mare, în care vom ajunge peste puţin timp. Nerăbdarea masonului era reţi­nută, dar fermă, în acel moment aş fi putut să dispun înde­părtarea lor din zona aceasta, dar nu aş fi rezolvat nimic, decât că aş fi complicat foarte mult lucrurile. Influenţa lui senior Massini ar fi condus în cele din urmă chiar la înlocuirea mea şi a generalului Obadea de la conducerea unei operaţiuni care încă nu fusese adusă la cunoştinţa puterii politice. Aveam, desigur, toate justificările şi cir­cumstanţele atenuante, dar era bine ca informarea să vină de la noi şi nu de la cei străini. Un element cu totul nepre­văzut a modificat însă radical situaţia, îndreptând-o pe o pantă foarte tensionată şi periculoasă, care există şi în prezent. Sper, totuşi, că aceste tensiuni să nu escaladezedincolo de un anumit punct, pentru că atunci va fi dificil de spus ce se poate întâmpla.

Cezar veni mai aproape de imensa poartă din piatră,care străjuia intrarea în Marea Galerie. Se apropie de peretele din stânga al tunelului, în partea în care culisase poarta, şi îmi spuse :

— Acum te afli chiar în zona barierei energetice, atunci când este activată. Vezi ceva pe peretele de lângă mine?

M-am uitat cu atenţie şi am observat în roca denive­lată o porţiune destul de mare, de formă pătrată cu latura de circa douăzeci de centimetri, perfect finisată, care părea încrustată în peretele muntelui. Pe ea era trasată cu precizie forma unui triunghi echilateral cu vârful în sus.

— Aceasta este „cheia” pe care ne-au lăsat-o cei care au construit acest ansamblu. Fără ea am fi fost complet neputincioşi. După moartea celor trei militari am venit exact unde te afli tu acum şi am cercetat atent locul cu privirea, observând acest pătrat de piatră foarte bine şlefuit pe care este reprezentat simbolul triunghiular. Atunci, însă, galeria era blocată de poarta uriaşă pe care o vezi aici. Problema era că eu mă aflam foarte aproape de barajul energetic, care se găsea cam la doi metri în faţa porţii, adică acolo unde eşti tu acum. După cum vezi, pătratul şlefuit care este încastrat în roca muntelui se află între imensa poartă de piatră şi bariera energetică. Cum era şi firesc, presupuneam că funcţia lui era aceea de a comanda deschiderea porţii. Dar cum să ajung la el dacă drumul era barat de zidul invizibil de energie?

ÎI priveam descumpănit pe Cezar. Cei doi militari intraseră de mult în gheretă, lăsându-ne singuri la intrarea în misteriosul coridor antic. Eram profund marcat de emoţia aflării unor secrete vechi de mii şi mii de ani care mi se revelau acum în mod gradat. Datorită surescitării, corpul îmi părea mai uşor iar cuvintele lui Cezar îmi ajungeau oarecum estompat la urechi. Cu toate acestea, dobândisem o luciditate extraordinară şi înţelegeam totul foarte repede, în mod intuitiv.

— Era o problemă de frecvenţă de vibraţie, am spus eu, mirându-mă de calmul cu care am rostit acele cuvinte. Cezar mă privi cu surprindere.

— Exact, mi-a confirmat el. Căutând o rezolvare, am închis atunci ochii şi m-am focalizat asupra barajului energetic. După puţin timp am simţit că de fapt acesta era „viu”, dar într-un mod foarte special, pe care nu-1 puteam explica celor de faţă. Doar venerabilul cred că ar fi putut înţelege, dar el era chiar cel căruia nu doream să-i dezvălui nimic din tainele pe care le aflam.

Am simţit că între mine şi energia barajului exista o anumită „compatibilitate”, ceva în genul unei simpatii reciproce şi că testul „vibraţiei personale” îl trecusem cu succes. Nu m-am putut opri, totuşi, să mă întreb ce grad excepţional de dezvoltare tehnologică şi spirituală au avut cei care stabiliseră acest veritabil „prag” de verificare energetică pe care ştiinţa actuală nici măcar nu îl poate concepe, nicicum să-1 realizeze practic. Apoi am luat de jos câteva resturi de rocă şi le-am aruncat spre peretele invizibil de energie. Imediat ce piatra atingea barajul energetic, se transforma într-o pulbere fină care cădea la sol, formând o linie dreaptă. Am cerut să mi se aducă şi alte obiecte din metal, plastic, lemn sau piele. Concluzia era clară: tot ceea ce era alcătuit din substanţă amorfă era prefăcut instantaneau în pulbere şi tot ceea ce reprezenta materie organică era respins, dacă nu avea o anumităfrecvenţă înaltă de vibraţie individuală. Am trimis pulbe­rile la laborator pentru analiză şi apoi am atins uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei de energie. Am simţit doar nişte fine furnicături pe piele, care erau foarte plă­cute, astfel încât am înaintat cu tot trupul, trecând în partea cealaltă a peretelui energetic. Grosimea acestuia am apreciat-o la cel mult un centimetru.

Priveam acum feţele uluite ale oficialilor americani şi ai celor câţiva membri din echipa mea, care se aflau în partea cealaltă a barajului de energie. M-am apropiat de perete şi am apăsat pe triunghiul de pe pătratul de rocă perfect şlefuită pe care îl vezi aici. De fapt nu a fost nevoie decât să-1 ating, deoarece el nu are joc, nu se deplasează; doar suprafaţa lui este delimitată în perete. Poarta de piatră, din care tu vezi acum doar o mică parte, a început imediat să culiseze lin şi aproape fără zgomot spre stânga şi s-a oprit în poziţia pe care o are în prezent. Acela a fost momentul când am văzut cu toţii, pentru prima dată, Marea Galerie. A fost un moment de încărcă­tură emoţională deosebită, în primul rând am fost şocaţi de faptul că ea era luminată, aşa cum o vezi tu acum, fără să conţină totuşi nici o sursă de lumină, cel puţin dintre cele convenţionale pe care noi le cunoaştem.

Cezar făcu o scurtă pauză. Eu priveam stupefiat în interiorul Marii Galerii şi abia atunci mi-am dat seama că în ea nu exista nici o sursă de iluminat. Prea absorbit de cele ce îmi relata Cezar şi de propriile mele observaţii ale zonei de fuziune dintre cele două tuneluri, mi-am închipuit că lumina din Marea Galerie provenea, de asemenea, de la instalaţiile de iluminare care probabil fu­seseră montate de-a lungul ei, aşa cum era cazul tunelului forat de curând. Abia acum realizam însă, uluit, că acea lumină parcă că nu avea nici o sursă, deşi eram tentat să spun că ea provenea din materialul extraordinar care înve­lea pereţii galeriei. Această lumină era mai puţin intensă decât cea din galeria noastră, dar era foarte plăcută,inducând o evidentă stare de relaxare şi detensionare fi­zică şi psihică.

— Apoi a fost acest sentiment complex şi foarte pro­fund pe care (i-1 provoacă mărimea coridorului, culoarea şi modelul materialului din care el este alcătuit, a conti­nuat Cezar să vorbească. Cu greu îi vezi capătul de aici, însă îţi spun că tunelul coteşte brusc către dreapta, cam după trei sute de metri. Te vei convinge imediat şi singur.

Să revin însă la barajul energetic.

Am atins din nou triunghiul şlefuit, iar poarta a alunecat la loc, închizând accesul spre Marea Galerie. Abia după ce am deschis din nou poarta , trecând prin zona barajului de energie, mi-am dat seama că el era anu­lat. Deci comanda unică îndepărta obstacolul energetic şi totodată deschidea şi poarta din piatră care bloca accesul spre Marea Galerie. Ulterior, am făcut mai multe experi­mente, mai ales după ce am delimitat cu precizie zona de acţiune energetică a barajului. Generalul Obadea a venit şi a atins cu buricul unui singur deget suprafaţa invizibilă a barierei energetice dar, deşi nu a păţit nimic grav, totuşi el a fost cuprins de ameţeală şi de o vagă senzaţie de greaţă. Consilierul prezidenţial american a fost însă izbit cu violenţă la pământ, deşi contactul între piele şi zidul energetic nu a fost decât unul foarte fin. Şi-a revenit din leşin mai târziu, sub îngrijirile medicului. După aceeanimeni nu a mai dorit să încerce să străbată zidul ener­getic. Probabil că cei trei militari care au murit au avut un contact simultan pe o suprafaţă mult mai mare, care le-a fost fatal.

Problema este că nici în spatele acestei bariere invi­zibile, adică între poarta închisă şi zidul energetic, cei care nu îl pot traversa nu pot rămâne prea mult timp. Am făcut probe cu câţiva militari şi, după ce am închis poarta şi sistemul energetic, aceştia mi-au spus că simt o senza­ţie de sufocare care în timp devine din ce în ce mai acută. Am fost deci nevoiţi să lăsăm deschis atât barajul ener­getic cât şi poarta de acces, dar după cum ai văzut am plasat doi oameni de pază şi am recurs la sistemul de alar­mă care previne astfel orice intrare neautorizată în Marea Galerie. Sistemul cu identificarea irisului se resetează după cinci secunde de la anularea lui, care sunt suficiente pentru a traversa linia de intrare în galerie, dincolo de sis­temul culisant al porţii. Vino lângă mine, vreau să-ţi arăt cum funcţionează poarta.

Cezar a atins uşor pătratul din piatră şlefuită. Imensa poartă, care avea o grosime cam de treizeci de centimetri şi înălţimea cât cea a Marii Galerii, adică peste şase metri, se deplasa foarte silenţios, graţie unui sistem de angrenare pe care nu puteam să-1 identific. Când poarta a închis complet intrarea am putut să remarc că era perfect şlefuită, însă fără nici o inscripţie pe suprafaţa ei; era doar un perete imens de rocă aproape lucioasă, cântărind prob­abil mai mult de douăzeci de tone. Ce anume îl făcea, totuşi, să se mişte atât de uşor şi delicat? Tocmai când căutam răspunsul la această întrebare cercetând cu atenţie marginea inferioară, am simţit că încep să respir cu greu­tate şi că mă cuprinde o vagă ameţeală. Cezar, care mă urmărea cu atenţie, deschise din nou poarta şi efectul dis­păru la fel de brusc precum apăruse. El îmi citi din ochi întrebarea.

— Nu ştiu ce anume declanşează acest efect specific. Probabil este un gen de acţiune interactivă între suprafaţa porţii, atunci când aceasta este închisă şi bariera de energie, care afectează corespunzător orice organism viu din acest spaţiu intermediar. Nu am reuşit să descifrăm nici taina deplasării porţii, care este gigantică. Dacă priveşti cu atenţie, constaţi că atunci când se deplasează spre dreapta, ea împinge această dală de piatră care acop­eră spaţiul pe grosimea porţii. Când culisează la stânga, dala de piatră şlefuită revine şi ea, strâns lipită de margi­nea porţii, ca împinsă de un resort. Totuşi, nu cred că este vorba de o astfel de metodă tehnologică oarecum primi­tivă, deoarece totul se desfăşoară într-un mod mult prea lin şi silenţios. Trebuie să fie o cu totul altă tehnologie. Generalii americani au venit cu propunerea de a sfărâma pragul de piatră pentru a vedea ce este dedesubt, însă noi nu am acceptat aşa ceva. Mi s-a părut o soluţie infantilă. Am privit cu atenţie calea de rulare a porţii; îmbinările erau incredibil de exacte şi foarte bine şlefuite. Nu putea pătrunde nimic printre ele şi nici nu se putea observa ce era dedesubt. Poarta modelată cu exactitate „ieşea” pur şi simplu din peretele din stânga al galeriei şi culisa până la peretele din dreapta, unde se îmbina perfect cu acesta.

— În timp ce făceam aceste experimente şi observaţii după dezactivarea barierei energetice, unul dintre militarii care asigurau paza a venit la grupul nostru şi ne-a anunţat că tehnicienii americani solicitau prezenţa noastră în bază pentru a ne anunţa ceva deosebit, a continuat Cezar să relateze evenimentele care s-au petrecut. Unul dintre cei doi generali americani şi generalul Obadea s-au deplasat repede afară, unde se afla centrul tehnic de interpretare a datelor. Peste puţin timp ei mi-au transmis că, în mod straniu, imediat după dezactivarea primului baraj ener­getic de la intrarea în Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi emiţând o mare radiaţie luminoasă. Rostind acestea, Cezar se îndreptă către ghereta militarilor.

— Să mergem acum, îmi spuse el. E timpul să intrăm în Marea Galerie. Vei putea să te convingi singur de cele ce ţi-am spus.

Reluă procedura cu recunoaşterea irisului şi astfel am putut trece pragul porţii, păşind pentru prima dată pe materialul acela atât de straniu şi foarte special al tunelu­lui antic, în spatele nostru cei doi militari îşi reluară tăcuţi posturile de pază.

Chiar la intrarea în Marea Galerie erau două vehicule electrice, dar noi am preferat să mergem pe jos, pentru ca Cezar să aibă timpul necesar să-mi relateze ceea ce s-apetrecut, în timp ce el vorbea, eu studiam cu interes galeria.

La o privire superficială se putea spune că pereţii ei şi solul pe care călcam erau chiar din piatra muntelui, atent şlefuită. M-am apropiat de peretele din stânga şi 1-am pipăit: era acoperit cu un material ce părea sintetic, dar în acelaşi timp crea strania senzaţie că are şi o parte organică în el. Avea culoarea petrolului, dar adeseori reflexiile sale erau verzi şi chiar albastru închis. Impresia tulburătoare de ape provenea de la dungile neregulate care îl brăzdau în toate direcţiile. Uimitor era faptul că, atunci când ne deplasam , dungile îşi modificau şi ele poziţia, lăţimea şi culoarea, dar acest lucru se petrecea foarte lin, creând impresia că era doar un efect relativ al mişcării noastre faţă de perete. Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei. Când am remarcat acest lucru, Cezar mi-a spus:

— Şi noi am sesizat acelaşi aspect. Am fost nevoiţi să măsurăm distanţa totală şi pe segmente a galeriei şi chiar să plasăm unele indicatoare pe margine.

Intr-adevăr, pe partea dreaptă a galeriei se puteau observa borne care indicau distanţa în metri şi în yarzi de la intrarea în tunel. Am observat, de asemenea, că mate­rialul era oarecum aspru la pipăit, dar nu putea fi nici zgâriat şi nici îndoit. Cezar mi-a spus că rezista la orice tentativă de rupere, străpungere, zgâriere sau tăiere, indiferent cât de ascuţit era dispozitivul folosit, în plus, în mod straniu, flăcările focului erau absorbite înăuntrul său; practic vorbind, focul nu putea subzista pe acel material.

— Cercetătorii americani nu se pot pronunţa asupra naturii acestui material, deoarece nu au la dispoziţie nici un eşantion din substanţa lui. Singurul lucru pe care 1-au putut afirma este că materialul reprezintă o stranie combi­naţie între materia organică şi cea anorganică, însă modul în care acestea sunt organizate în structura lui internă con­stituie cel mai deplin mister pentru ei.

La borna care indica distanţa de două sute optzeci de metri, galeria cotea brusc spre dreapta, într-un unghi ascuţit. Nici raţiunea acestei traiectorii nu a putut fi descifrată. La o distanţă mult mai mare, în depărtare, puteam să întrevăd o lumină albastră feerică, ce scânteia precum o stea. Vâzându-mi emoţia de pe chip, Cezar zâmbi şi îmi spuse:

— Acolo se află capătul călătoriei noastre. Dar, într-un fel, el este totodată şi un început pentru ceva încă şi mai grandios, conform datelor pe care le cunosc acum.Modalitatea tehnologică prin care ne-au fost revelate aceste date este colosală, însă din păcate tu nu poţi să ai acces la informaţiile respective. Vei înţelege mai bine când vom ajunge la Sala Proiecţiilor, după cum am con­venit să o numim.

— Înseamnă că au pătruns şi americanii acolo, am spus eu.

— Imediat ce am reuşit să rezolv problema primului scut energetic, senior Massini a vrut să intre în coridor şi să ajungă la sala cea mare. Am invocat problemele de risccrescut, care de altfel au determinat şi moartea celor trei militari, precum şi necesitatea unui sistem sever de sigu­ranţă şi alarmă care trebuia dispus la intrarea în coridorul principal. Nu i-a convenit, dar nu a avut ce face. Urmăream să trag de timp cât mai mult, dar mai ales să ajung în sala cea mare fără să fiu însoţit de nici un mason. Nu ştiam ce voiau ei acolo, dar speram să-mi dau seama imediat ce aş fi intrat în sală şi aş fi inventariat conţinutul ei. înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens la capătul galeriei mari, dar acesta era şi el protejat de un ecran energetic.

Într-o pauză de organizare, profitând de absenţa americanilor şi a lui senior Massini în tunel, am luat un vehicul electric şi am străbătut singur acest coridor – după mai bine de cincizeci de mii de ani în care a fost pustiu – , până la lumina pe care o observi în depărtare, în faţa ta. Totuşi, ceea ce vezi tu scplipind este doar reflexia unei porţiuni din scutul energetic protector al sălii uriaşe în formă de aulă, la care vom ajunge în curând. După cum vei remarca, în partea finală galeria mai face un cot în unghi scurt. Nutream speranţa că puteam să trec şi de această barieră în mod asemănător ca în cazul primului baraj energetic. Când am ajuns acolo, am fost copleşit. Galeria prin care mergem noi acum se deschide brusc într-o sală gigantică, chiar în inima muntelui, care cuprinde un imens scut energetic semisferic; la rândul lui acest scut delimitează Sala Proiecţiilor cu tot ceea conţine ea. Grandoarea ansamblului era neasemuită, însă tocmai când mă pregăteam să studiez modalitatea cea mai potri­vită de a pătrunde înăuntru, am fost chemat urgent prin radio la bază. Vestea pe care urma să o primesc avea să complice extraordinar de mult lucrurile. Acela a fost un moment crucial, pe care totuşi nu puteam să-1 prevăd.



Mari Tensiuni Diplomatice

Am ajuns repede înapoi în bază şi am intrat în camera americanilor, unde eram aşteptat şi de generalul Obadea, a continuat Cezar să povestească. Intervenise un elementneprevăzut, care dădea peste cap toate planurile, atât ale noastre cât şi ale lui senior Massini. De altfel, venerabilul era aşezat pe un scaun, mai în spate, adâncit în gânduri. Probabil că deja îşi făcea noile calcule, reconsiderându-şi poziţia.

— Aflase ceva presa din România? am încercat eu.

— Mai rău. Ţii minte că venerabilul îmi spusese despre descoperirea pe care americanii au făcut-o în vecinătatea Bagdadului? Şi că acolo exista de asemenea o barieră energetică ce nu a putut fi străpunsă, dar a cărei natură era identică cu aceea a scutului energetic semisferic care înconjura marea sală de aici, din Munţii Bucegi?

Am încuviinţat, înclinând din cap. Descoperirea americanilor nu fusese făcută deloc întâmplător, ci a urmat anumite indicaţii oferite de acelaşi satelit de spi­onaj militar care revelase şi datele pentru harta aproxima­tivă a structurii din interiorul munţilor Bucegi.

— Ei bine, a continuat Cezar, consilierul american pe probleme de securitate naţională primise un fax ultrase­cret în care era înştiinţat de faptul că scutul energeticsemisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pul­sând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezen­ta secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est a acestuia, apoi teritoriul României, apoi Munţii Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din inte­riorul lor, arătând coridorul Marii Galerii şi scutul ener­getic semisferic care pulsa cu putere. Era evident că cele două scuturi energetice semisferice se aflau într-o directă dar misterioasă legătură, astfel încât activarea unuia a dus Ia activarea şi a celuilalt. Cine ştie, poate există chiar o reţea de astfel de structuri subpământene în întreaga lume. Vestea proastă era însă că preşedinţia SUA a fost înştiinţată despre toate aceste lucruri şi a contactat diplo­maţia română prin intermediul serviciilor secrete de infor­maţii. In doar câteva zeci de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Fusese deja anunţată sosirea iminen­tă a unei comisii de stat de la Bucureşti, înfiinţată ad-hoc, care să evalueze situaţia la faţa locului.

Eram atât de captivat de ceea ce-mi spunea Cezar, încât nici nu-mi dădusem seama că m-am oprit, ascultân-du-1 cu toată atenţia. Mai aveam aproape o sută de metri până la ultimul cot al coridorului şi lumina scutului ener­getic care se reflecta de pereţii marii Galerii era acum mult mai puternică.

— Au vrut să preia controlul la nivelul organismului politic? am întrebat plin de nerăbdare.

— Iniţial cred că acesta a fost ordinul, dar problema s-a complicat şi mai mult atunci când au văzut cu adevărat despre ce este vorba. Temerile mele s-au adeverit, pentru că politicienii noştrii – cei care aveau dreptul să fie avizaţi asupra acestor aspecte – au intrat în panică. Era evident că nu puteau face faţă evenimentelor şi că deciziile aveau mari şanse să fie luate într-o stare avansată de stres.

Generalul Obadea a fost chemat la Bucureşti; era un moment foarte critic, care punea în joc însăşi existenţa departamentului sau cel puţin a structurii lui indepen­dente. Generalul trebuia să justifice ocultarea acţiunii faţă de puterea politică la vârf de stat. Acela a fost, poate, momentul cel mai tensionat al întregii operaţiuni, înainte de a pleca spre capitală împreună cu cei din comisie, Obadea s-a sfătuit cu mine şi am decis de comun acord să dezvăluim toate aspectele, intrigile şi planurile din ulti­mul an, care implicau legăturile mele cu senior Massini. Problema cea mai dificilă era aceea de a găsi exact per­soanele potrivite pentru a face acel raport de importanţă crucială pentru ţară, pentru că altfel toate intenţiile şi pla­nurile noastre construite cu atâta grijă până atunci ar fi fost deconspirate iar urmările puteau fi dintre cele mai nefaste atât în ceea ce priveşte persoana mea şi a gene­ralului, cât şi în ceea ce priveşte siguranţa naţională, între timp, eu fusesem consemnat la bază, toate lucrările fiind oprite.

Echipa americană a fost izolată într-un cort şi paza tunelului, precum şi a noastră a fost preluată de un bata­lion de intervenţie specială a armatei. Tensiunea diplomatică creştea din ce în ce mai mult, pentru că pre­siunile Washingtonului cereau în mod imperios comuni­carea cu generalii de la Pentagon şi mai ales cu consilierul pe probleme de securitate.

În acele momente, nimeni nu ştia încă ce se află în marea sală care era protejată de scutul energetic. Se sis­tase orice iniţiativă şi orice operaţiune de cercetare. Nimeni nu avea voie să umble prin bază cu excepţia patrulelor de pază. Noua stare de lucruri era coordonată de doi generali de frunte ai armatei române, care menţineau permanent legătura cu cele mai înalte structuri politice din România. Ei bine, în toată această con­junctură extrem de tensionată, singurul personaj care a reuşit să se „strecoare” în afara bazei, ca urmare a unui ordin foarte special sosit de la Bucureşti, a fost senior Massini. Din acel moment nu 1-am mai văzut, dar crede-mă că i-am simţit din plin influenţa în modul cum s-audesfăşurat ulterior lucrurile. Mă refer la lupta surdă, dar foarte aprigă, din culisele diplomaţiilor română şi ameri­cană, precum şi la natura deciziilor politice care au fost luate după aceea, în legătură cu operaţiunea de aici, din munţi. Totul s-a petrecut foarte repede; sunt doar opt zile de la acele evenimente.

Ascultând relatarea lui Cezar eram foarte mirat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile dar mai ales pentru că eu mă aflam totuşi acolo, ca şi cum nimic din ceea ce aflam nu s-ar fi petrecut în realitate.

— Dacă eu sunt aici şi dacă voi, aşa după cum înţe­leg, aţi reuşit să pătrundeţi în Sala Proiecţiilor, atunci înseamnă că generalul Obadea a avut succes la Bucureşti.

Cezar zâmbi enigmatic.

— În mare măsură răspunsul este afirmativ. Succesul a constat mai ales în aducerea faptelor la cunoştinţa unor persoane cu o mare probitate morală, care în plus suntanimate de un profund sentiment de patriotism. A fost convocată o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării – CSAT. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de cele ce au aflat. S-a creat atunci, în mod spontan, un intens val de simpatie pentru general şi pentru acţiunile lui şi s-a hotărât pe loc continuarea cercetărilor sub comanda totală a generalului şi a mea. Cu toate acestea, criza diplomatică nu fusese încă deblocată. Staff-ului american i s-a permis să părăsească ţara a doua zi, însă echipa de cercetători şi specialişti, precum şi toată logis­tica şi aparatura au fost reţinute în continuare. Pe moment am crezut că lucrurile erau rezolvate şi aproape că mă bucuram că se petrecuseră aşa, deoarece nu mai era nevoie să mă prefac ori să cedez mai mult sau mai puţin în faţa cererilor venerabilului şi a elitei masonice. Din păcate, forţa de influenţă a acestora şi presiunile pe care le exercitau pe cale diplomatică erau enorme.

Ajunsesem împreună cu Cezar la capătul coridorului, care cotea din nou brusc, de această dată spre stânga şi doar pentru circa patru metri. Spectacolul care ni se înfăţişa ochilor era cu adevărat grandios. Cupola gigan­tică pe care o forma scutul energetic avea o culoare splen­didă de albastru irizant, fiind străbătută continuu de flash-uri intense alb-strălucitoare. Deşi Cezar îmi spusese că Sala Proiecţiilor nu era izolată de exterior printr-o poartă, ca şi în cazul marii galerii, totuşi nu se putea vedea nimic în interiorul ei prin scutul energetic. Coridorul se termina brusc într-o sală imensă, scobită în roca muntelui ca o semisferă. De la pragul coridorului până la scutul ener­getic nu erau mai mult de şapte-opt metri, în acel interval, de o parte şi de alta a coridorului erau aliniate patru vehicule electrice. Cupola pe care o realiza scutul ener­getic era inclusă în cavitatea semisferică din munte, dar am observat că zona din spate făcea front comun cu peretele din rocă. Am apreciat că diferenţa de nivel între cupola scutului şi tavanul sălii era de aproximativ zecemetri. Lumina feerică pe care o emana scutul energetic se reflecta în minunate sclipiri şi umbre pe pereţii stâncoşi ai muntelui. Frumuseţea şi grandoarea acelui tablou era parcă nepământeană şi îmi înfiora inima de emoţie şi încântare.

— Cum ai reuşit să pătrunzi înăuntru? 1-am întrebat pe Cezar, profund tulburat de intensitatea trăirii pe care mi-o provoca acea privelişte.

— Să ştii că este mult mai simplu decât te-ai putea aştepta. Probabil că cei care au proiectat întregul ansam­blu au considerat primul baraj o adevărată „piatră de încercare” pentru eventualii pretendenţi, apreciind că el era suficient pentru securitatea întregii structuri. Trebuie să recunosc că au avut dreptate: nimic nu poate trece de primul baraj energetic dacă nu este o conştiinţă supe­rioară, profund benefică. Chiar şi în cazul unei deflagraţii atomice ansamblul este foarte bine protejat de munte; poate tocmai de aceea Marea Galerie începe brusc, mult în interiorul acestuia. Nu-mi dau seama, însă, cum au reuşit să realizeze tehnologic întreaga lucrare.

Când am primit noile ordine de la Bucureşti am fost foarte bucuros. Intuiam că lupta abia începea, dar cel puţin aveam un sprijin politic important, precum şi con­ducerea operaţiunii, în aceeaşi zi am intrat în Sala Proiecţiilor pe care o ai în faţă. Atunci am fost singur şi am aflat misterul teribil care este ocultat de cincizeci de mii de ani. Cu greu îţi poţi închipui sentimentele pe care le-am încercat în acele momente. Totuşi, unele aspecte nu ţi le pot destăinui.

— Ai mai menţionat acest număr de ani şi înainte, 1-am interpelat eu pe Cezar. De unde ştii că aceasta este perioada de timp de când datează tot ceea ce este aici?

— A fost rodul examinării ştiinţifice ulterioare a unor date pe care „ei” ni le-au oferit şi pe care le vei putea vedea şi tu imediat, după ce vom intra în sală. în ultima săptămână s-au petrecut toate evenimentele pe care ţi le relatez. Multe dintre ele s-au desfăşurat foarte repede iar schimbările de situaţie au îmbrăcat uneori forme drama­tice, îţi voi povesti totul aici, înainte să intrăm în sală, pentru că acolo vei fi foarte captivat de ceea ce vei vedea. Ne-am oprit la linia de demarcaţie dintre Marea Galerie şi aula gigantică din interiorul muntelui, care adă­postea scutul energetic semisferic, îl ascultam pe Cezar în timp ce priveam fascinat la sclipirile nepământene de pe suprafaţa albastră a semisferei.

— După decizia CSAT de a se continua cercetările sub conducerea Departamentului Zero, am pătruns de mai multe ori în Sala Proiecţiilor şi am inventariat totul, împreună cu echipa noastră de specialişti, a spus Cezar. A doua zi, însă, au început să sosească primele semnale con­tradictorii de la puterea politică. Ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau când vehe­mente, când evazive şi trădau o mare tensiune. Puteam bănui că acolo este teatrul unei adevărate bătălii. Transmisesem deja pe o linie de telefon securizată rezul­tatul descoperirilor noastre din Sala Proiecţiilor. Se pare că acesta a fost fitilul care a aprins „bomba”. Generalul Obadea mi-a povestit acum două zile, după ce s-a întors de la Bucureşti, că membrii CSAT erau într-o şedinţă con­tinuă, menţinând legătura cu noi. Ei au hotărât să facă publică această descoperire formidabilă din munţiiRomâniei după ce în prealabil au dezbătut problema pe toate feţele. Generalul Obadea fusese inclus în structura CSAT şi a avut un cuvânt greu în favoarea declaraţiei pe care statul român urma să o facă lumii întregi. El mi-a spus că au fost câţiva membri ai CSAT care s-au opus cu vehemenţă, însă aceştia erau în minoritate. Spiritele s-au încins atât de mult, încât la un moment dat acele persoane s-au ridicat şi au părăsit sala. Consilierii preşedintelui erau într-un continuu du-te-vino, transmiţând informaţiile de la biroul de relaţii diplomatice externe la şedinţa CSAT.

Atunci când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit unhaos. Generalul mi-a relatat că nu mai văzuse niciodată o asemenea agitaţie şi atâta panică printre diplomaţi. Nimeni nu ştia cauza, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important. La un moment dat preşedintele a fost chemat pentru a avea o convorbire telefonică directă cu Casa Albă; aceea a fost o discuţie foarte specială şi ultrasecretă. El nu a revenit mult timp după aceea, dar a transmis că spre Bucureşti se îndrepta deja o delegaţie americană la cel mai înalt nivel diplomatic

Informaţiile zburau cu iuţeala vântului, în câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul care să declare starea de urgenţă în zona montană şi, de asemenea, în capitală. Ministrul Apărării dăduse ordinul de alarmă generală pen­tru ofiţeri. Au fost momente de mare panică şi chiar de teroare printre cei angrenaţi în operaţiune, deoarece nimeni nu cunoştea cauza reală care declanşase acea stare de lucruri.

Discuţiile dintre oficialii americani şi partea română s-au efectuat fără translator. Ele au fost atât de violente , încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplo­maţii strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple ameninţări cu represalii. Partea bună era că cele­lalte state ale lumii nu cunoşteau încă nimic din această problemă; ori, americanii ştiau prea bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru a susţine declaraţia acesteia.

— Ce voiau să spună în declaraţie? am întrebat eu curios.

— În esenţă, aceasta ar fi cuprins principalele date despre descoperirea din Munţii Bucegi, punând totodată la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte ele­mente esenţiale pentru clarificarea diferitelor aspecte legate de această structură din interiorul muntelui. Ar fi fost invitaţi cei mai mari oameni de ştiinţă pentru a efec­tua studii şi cercetări şi s-ar fi mobilizat toate resursele pentru rezolvarea numeroaselor enigme cu care ne con­fruntăm acum. însă cel mai important aspect 1-ar fi con­stituit dezvăluirile cu privire la trecutul extrem de înde­părtat al omenirii şi la istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută, în plus, mai existau unele elemente foarte delicate, pe care nu ţi le voi putea dezvălui decât parţial.

— Dar de unde se ştiau toate acestea?

— Vei vedea imediat. Mai ai puţină răbdare. Americanii au reacţionat cu vehemenţă, deoarece acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor plane­tară şi mai mult decât atât, ar fi putut arunca într-un ade­vărat haos economia şi societatea ţării lor, poate chiar a întregii lumi. De fapt, acesta a fost motivul principal pe care ei 1-au invocat, acela de a nu produce panică şi a nu bulversa populaţiile de pe Pământ. Se pierdea însă din vedere că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca un rezultat direct al minciunii şi manipulării care a fost întreţinută în mod deliberat de-a lungul secolelor de către clasele conducătoare şi mai ales de către organizaţia masonică.

Printr-un canal diplomatic foarte special s-a primit chiar şi o intervenţie personală a Papei, care îndemna la o mare cumpătare înainte de a face acest pas fundamental pentru omenire. Vaticanul fusese deja înştiinţat de ameri­cani, fiind considerat de aceştia un posibil aliat pentru a bloca dezvăluirile, în mod straniu, deşi prezentarea aces­tor aspecte către lumea întreagă ar fi redus considerabil puterea Vaticanului şi influenţa lui asupra credincioşilor creştini, Papa nu a luat totuşi o poziţie fermă împotrivă, ci a îndemnat la buna cumpănire a aspectelor pro şi contra înaintea prezentării declaraţiei. El a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din Arhiva Secretă a conducerii papale, care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi.

În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de cola­borare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor. A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care 1-au amena­jat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei putea avea acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce segăseşte acolo.

Sala Proiecţiilor

Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din interiorul muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată de scu­tul energetic, avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind imensă. De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapte-opt metri; această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care învelea şi coridorul. Bordurile înain­tau până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi de alta a acestor borduri erau plasate cele patru vehicule electrice.

Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri. Aceea mi s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de zeci de mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea enigmei lui.

— Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din munte şi, de asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcându-mă astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat, ca o uşă, exact în faţa ta.

Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care era delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut complet, marcând astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în interiorul marii săli, urmat îndeaproape de Cezar, în spatele nostru scutul a redevenit compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a scutului s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de penetrare. Totuşi, materia organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului baraj energetic, dar nici nu-1 putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie holografică perfectă, însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în cazul materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi culoare albastră, ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut deloc ochii. Am observat că, spre deosebire demarea aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era aproape circulară.

Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciu­dat efect optic mi se părea gigantic precum spaţiul cos­mic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice de culoare turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea ce vedeam nu co­respundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civiliza­ţiei în care trăiam şi cu care mă obişnuisem.

Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral opusă locului în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele din rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă prin care am intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri înălţime de la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate a circumferinţei acoperită de zidul de rocă a muntelui .

În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece

[mircea.costache]

Ultima parte.

VEDERE DE SUS A AULEI DIN INTERIORUL MUNTELUI

doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar celelalte două simetric, de o parte şi de alta a acesteia.

Erau luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc cu claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei galerii existau şi alte dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca şi intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel.

M-am întors nedumerit către Cezar.

— Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? Dece? Unde duc aceste tunele?

— Aceea este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret care a fost semnat între statul român şi SUA. îţi pot furniza unele informaţii ge­nerale în această direcţie, dar anumite lucruri trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp de acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi unde­va, în dreapta mea.

M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră, în formă de „T”, care erau dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu o uimitoare pre­cizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel de semne pe grosimea fiecărei mese. Scrierea era compli­cată, dar conţinea şi simboluri mai generale, cum ar fi tri­unghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.

Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea diferite obiecte a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice, servind anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe translucide, care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe sol. Cutiile erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încer­cat să mişc una dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de flexibile şi uşoare, iar în interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau” pe toată lungimea lor. Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de culoare portocalie. Cezar mi-a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise pentru o analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu seprimise nici un rezultat.

Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul dis­tinctiv care i-a determinat pe cei din echipa de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule dinmijlocul muntelui. Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holo­grafică care prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Datorită faptului că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a holo­gramelor. Am aflat de la Cezar că suprafaţa dreptunghiu­lară a meselor din piatră şlefuită avea în centru o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu latura mare a mesei; din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice.

— Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează singure, însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atingesuprafaţa mesei.

Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am urcat câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea olungime de aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă dintr-un material ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul şi trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de culoare albastru închis cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate prin linii drepte, verti­cale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care formau holograma, într-un fas­cicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era biologia, deoarece în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindu-mi complet necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate, care era şi cel mai mare, şi holograma a început să înfăţişeze struc­tura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat curând seama că era vorba despre propriul meu organism, după un semn specific pe care îl aveam pe braţ. Deşi nu mă mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor zone ale trupului meu care se rotea mereu, fiind prezentat din diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel pătrat, reveneau imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm degetul în interiorul pătratului, imagineapătrundea în interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor interne, în funcţie de poziţia degetului pe suprafaţa pătratului. Am constatat că, deplasând degetul într-un anumit fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a zonei pe care o observam. Uluirea mea nu cunoştea margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni incredibil de mici, trecând de celulele indivi­duale, de nucleul lor şi ajungând până la domeniul mole­cular. Credeam că visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a propriului mei ficat, care era prezentată la o dimensiune enorma, în câteva clipe depăşisem cu mult până şi cele mai îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani. Imaginea înfăţişa mai mult un fel de nor energetic care îşi modifica mereu culoarea, probabil datorită schimburilor energetice care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui puncte observam un fel de con­densări, legate între ele printr-un fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea puteau fi cafenele mole­culare. Când am mers însă mai departe cu rezoluţia şi amintrat în domeniul atomic, imaginea s-a fixat pe unul din­tre atomi, dar a devenit nesigură şi s-a blocat. Vedeam atunci ceea ce interpretam a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un centru foarte mic şi luminos.

Uluit, am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată pătratul respectiv se lumina în portocaliu şi în interiorul lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am parcurs fascinat mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile ale vieţii de pe alte corpuri cereşti. Am con­statat că, dacă atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite, imaginea holografică căpăta automat specificuj. unei analize ştiinţifice foarte complexe, prezentând moleculele de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între ele. Imaginile erau însoţite pe lateral de linii verticale din scrierea ciudată, care probabil erau observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era efectuată. Acestea erau dinamice şiprezentau în succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de viaţă, în final apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii genetice.

Am coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai judece coerent, începuseră să-mi apară gânduri stranii, de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar un joc în vis. Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi linişti treptat tendinţele paranoice care fuseseră declanşate cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de avansul tehnologic la care avusesem acces într-un timp foarte scurt. Mi-am revenit în câteva minute şi am zis:

— Aici poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape că nu-mi vine să cred că au atins un nivel tehno­logic atât de avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii.

Când îmi răspunse, Cezar era foarte serios.

— Oricât ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu avem nici un indiciu. Este ca şi cum au dorit să ne lase toată această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu auvrut să ştim cine au fost. Singurul aspect pe care-1 putem bănui este acela că, probabil, erau foarte înalţi. Altfel nu putem explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor de aici. Totuşi, poţi să fii mândru, căci în ultimii cincizeci de mii de ani ai fost primul care ai inves­tigat masa „biologiei” şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special metoda încrucişărilor. Interesant, cercetătorii noştri nu descoperiseră încă varianta atingerii simultane a pătratelor. E drept, însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp foarte scurt. La urma urmelor, sunt doar cinci-şase zile de când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu efectiv.

Am mers mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la jumătate, erau dispuse câte cinci mese uriaşe, cam la şapte metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid prin dreptul fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa mea acolo era limitată în timp. De altfel, adu­cerea mea la bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul speciale a generalului Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut dispune acea măsură.

În Sala Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei ame­ricani. Cele trei tunele uriaşe din spatele sălii erau păzite de câte o pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurausupravegherea generală a sălii.

— Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze nimic atunci când sunt singuri, mi-a explicat Cezar.

— Bine, dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume? am întrebat contrariat.

— Acesta este protocolul, în plus, aşa cum ţi-am spus, există unele elemente pe care nu pot să ţi le destăinui, dar ele sunt în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă.

Mi-am continuat „pelerinajul” rapid prin dreptul fiecărei mese. Erau proiecţii din domeniul fizicii, cos­mologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un do­meniu care prezenta caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente – care nu toate aveau aparenţă umană – şi un domeniu al religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu seama într-un timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar fi necesitat studiul continuu al unor numeroase echipe de oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar putea epuiza. Totul îmi crea mai curând impresia unei formidabile biblioteci a universului, care fusese sintetizată în mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată atât din punct de vedere spi­ritual, cât şi tehnologic.

M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi metri şi jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. întreaga con­strucţie era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar şi am ajuns în faţa unui dispozitiv care semăna cu o cabină circulară,ecranată, dintr-un material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată de un metru şi jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai multe instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de platformă, iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.

— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o insta­laţie de emisie mentală, a spus Cezar, un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului”. Este structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi vezi mai sus se potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproxima­tiv trei metri şi jumătate, care stă aşezat pe această plat­formă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama cum lucrează. Trebuie făcute anumite adap­tări, dar în perioada următoare vor sosi mai multe trans­porturi americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a începe o cercetare sistema­tică a întregului loc.

— Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult interes. Cred că îi acor­dau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală în sală.

— Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care se conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii psihice foarte mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil să-mi dau seama cu pre­cizie care era ţinta acelor energii.

Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă de vreo cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un metru şi se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o înălţime respectabilă, puţin deasupra capului meu.

Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în care fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri geometrice precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care ieşeau în afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care noi le-am putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza fantelor şi în mod clar ele puteau culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de jos. în mijlocul acestuia se afla un „buton” roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare decât restul semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercu­lui cam la zece centimetri. El era încadrat de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere necunoscută. Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel.

Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de comandă şi cu atât mai puţin „butonul” roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pedeasupra pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ doi metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a Pământului luată din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber. Apoi peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului argintiu cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă. Butonul clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză, schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din solul teritoriului care azi cuprinde întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direc­ţiile, îndreptându-se către munţi şi către podişul Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum, într-un timp foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar în unele zone vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.

În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea hologramei, fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au început să culiseze încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe teritoriul ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur punct, pe care 1-am localizat undeva în masivul Retezat, cel mai proba­bil în zona munţilor Godeanu. întreaga mare de apă s-a scurs în pământ prin acel loc şi din nou teritoriul României apărea uscat, cu formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură a munţilor carpatici, la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproxi­mativ treizeci de kilometri, însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. în plus, zona Deltei nu exista şi, de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre Orientul Apropiat.

În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am privit uluit pe Cezar.

— Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare”, nu-i aşa? îmi zise el râzând. Procedeul este asemănător şi pen­tru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi, un sistem de si­guranţă; cei din echipa de cercetare au identificat până în prezent o succesiune de trei etape complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea butonului roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care 1-ai urmărit în sinteză. Modalitatea prin care „ei” ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că aceste instalaţii menţin – într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut – un echilibru energetic esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care se poate petrece dacă acest echilibru este afectat.

Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe, spre capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T”, pe laturile sălii am văzut că erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral ramificaţii din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a putut să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive uriaşe, care creau mai curând impresia unor antene gigantice.

La o distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă am ajuns la un pătrat foarte mare, delimitat în materialul de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei metri, iar suprafaţa lui, perfect netedă, era de culoare gal-ben-aurie. în mijloc era un mic dom, cu înălţimea de aproximativ cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea superioară, înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa pătratului se afla un recipient de forma unei amfore antice, cam de jumătate de metru înălţime.

— Conţinutul amforei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii, mi-a explicat Cezar. Personal, înclin să cred că aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoarevenerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor.

Amfora nu avea modele şi nici inscripţii. Se vedea că era fabricată dintr-un metal special, de culoare roşiatică şi nu avea toarte. Capacul elegant nu lăsa să fie văzut conţinutul. Cezar 1-a ridicat şi atunci, aplecându-mă înainte am putut discerne în interior un praf strălucitor, foarte fin, de culoare albă. în mod curios, pereţii interiori ai amforei radiau discret o uşoară lumină albastră, care scotea şi mai mult în evidenţă sclipirile aproape magice ale pulberii albe.

— S-a analizat o mostră din această pulbere, mi-a explicat Cezar. Cercetătorii americani au rămas conster­naţi să constate că ea reprezintă o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic. Acesta reprezintă un derivat al aurului, care are culoarea alb-strălucitoare şi atomii plasaţi într-o reţea bidimensională, spre deosebire de aurul obişnuit, care are culoarea galbenă şi atomii plasaţi în reţea tridimensională. Pulberea de aur monoatomic este foarte dificil de obţinut, mai ales în for­mula de puritate foarte mare, aşa cum o prezintă unele texte antice şi puţinele referiri alchimice autentice din perioada Evului Mediu. Practic vorbind, ştiinţa actuală nu a putut obţine până în prezent această puritate extraordi­nară a pulberei de aur monoatomic, dar chiar şi în acest caz au fost observate efecte terapeutice incredibile asupra ţesuturilor vii, în special în ceea ce priveşte capacitatealor de regenerare. De aceea există încă foarte puţine surse de informare cu privire la tehnologia de obţinere a auru­lui monoatomic şi din câte am înţeles de la unul dintre savanţii americani, există un mare interes din partea NASA pentru cercetarea în această direcţie, întrucât au fost investite fonduri uriaşe.

Nu auzisem niciodată, până în acel moment, despre aurul monoatomic şi nici nu îmi era prea clar la ce poate fi întrebuinţat.

— Dar de ce manifestă unele persoane aşa mare interes pentru această pulbere? 1-am întrebat pe Cezar. L-ai anunţat pe senior Massini de existenţa aurului?

— Venerabilul era informat încă înainte de a se pătrunde aici despre pulberea din amforă. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde avea elita masonilor asemenea surse de infor­mare, dar în mod sigur ea cunoştea de mult existenţa pul­berei monoatomice în acest loc. M-am întrebat şi eu de ce senior Massini era atât de interesat să intre în posesia ei. Am discutat cu savanţii noştri şi cu cei americani, care se pare că sunt mai în temă cu acest subiect. Mi-au spus că, în forma ei pură, pulberea stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi mai ales la nivel neuronal. Cu alte cuvinte ea provoacă un proces foarte accelerat de întinerire. Ei mi-au destăinuit că, teo­retic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani, cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp şi într-o cantitate bine determinată, această pulbere. Este uluitor şi aproape de neconceput pentru condiţia şi mentalitatea omului contemporan, dar aceasta explică multe aspecte enigmatice din istoria omenirii, legate de longevitatea incredibilă a unor perso­naje importante şi, de asemenea, luminează intenţiile ascunse ale elitei mondiale a masonilor.

Îmi pierise graiul de surpriză. Am rămas ţintuit în loc, aşteptând şi alte explicaţii de la Cezar.

— Tehnologia modernă nu ne permite încă să obţinem puritatea pulberii monoatomice, care este nece­sară pentru declanşarea procesului energetic general de revitalizare şi întinerire a trupului. Mai mult decât atât, analiza eşantionului din această pulbere a arătat că atomii de aur sunt dispuşi într-o reţea plană, dar ei sunt combi­naţi cu atomii unui alt element care nu este cunoscut încă pe Pământ. Aceasta complică şi mai mult lucrurile, deoarece nu se ştie ce alte caracteristici prezintă pulberea, în afara celor menţionate în textele din antichitate, pe care de altfel savanţii conservatori le ignoră în totalitate.

Cezar m-a îndemnat să păşesc pe suprafaţa pătratului, în faţa micului dom din centru.

— Aceasta va fi una din marile surprize pe care le vei avea în această sală, dacă crezi că te mai poate impresiona ceva în acest moment, a glumit el.

Am văzut atunci, proiectată din fanta domului, o imensă hologramă cu elemente în mişcare. Am înţeles aproape imediat că erau redate sintetic aspectele princi­pale ale trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la originea sa. Am putut să mă conving astfel, în mod foarte clar, de falsitatea teoriei evoluţioniste a lui Darwin în ceea ce priveşte specia umană. Eroarea ei fundamentală nu consta atât în concepţia pe care a promulgat-o, ci mai ales în necunoaşterea unor elemente concrete care s-au petrecut pe Pământ într-un trecut uluitor de îndepărtat, elemente pe care eu le-am vizionat atunci într-o sinteză care a fost realizată într-un mod excepţional de inteligent şi totodată profund intuitiv. De emoţie, am simţit că mi se înmoaie picioarele şi m-am aşezat în genunchi, privind în continuare imaginile reale ale celor mai importante eveni­mente din istoria omului, incluzând adevărata sa origine care naşte atâtea controverse în zilele noastre. Din păcate nu mi s-a permis să relatez în această carte anumite aspecte esenţiale ale trecutului planetei noastre, pe care le-am vizionat într-o formă condensată, exact aşa cum au avut ele loc, cu zeci şi sute de mii de ani înainte. Aceasta a fost condiţia pe care Cezar m-a rugat să o respect, pen­tru a ne încadra în termenii acordului bilateral ultrasecret dintre România şi SUA. Mărturisesc cu sinceritate însă, că după aprecierile mele, 90% din ceea ce se cunoaşte în mod oficial la ora actuală despre istoria omenirii este fals şi contrafăcut, în mod incredibil, ceea ce este considerat că s-a petrecut cu adevărat este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele care umplu cărţile de poveşti şi sunt considerate de majoritatea oamenilor un produs al fanteziei debordante, sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie „inversiune” a cauzat de-a lungul -timpului multe probleme şi conflicte între oameni.

Majoritatea ideilor şi presupunerilor arheologilor şi oamenilor de ştiinţă sunt false, chiar dacă dovezile care au rămas sunt uneori foarte evidente pentru a le modifica părerile eronate. Unele „fantezii” ale savanţilor şi cercetă­torilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei dinozaurilor acum şaizeci şi cinci de milioane de ani sau considerarea vechilor continente ale Atlantidei şi Lemuriei ca fiind un mit, sunt acum complet spulberate, pentru că eu am văzut atunci şi acolo, cât se poate de clar,cum s-au petrecut lucrurile în realitatelProbabil, însă, că pentru mulţi oameni de ştiinţă este mult mai confortabil să „doarmă” liniştiţi, în loc să accepte provocarea necunoscutului şi sa­şi recunoască limitele.

Din când în când, atunci când ajungea la un moment notabil în timp, proiecţia holografică păstra imaginea evenimentului dar pe fundal apărea harta cerului, cu po­ziţiile marcate ale principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv. Cezar mi-a explicat că aceasta s-a dovedit o metodă foarte simplă de datare istorică, pentru că savanţii nu au avut altceva de făcut decât să suprapună acele poziţii ale astrelor cereşti peste poziţia lor actuală, obţinând astfel perioadele relative de timp când s-au petrecut acele evenimente. Problema era că perioada de timp acoperită de proiecţiile holografice era enormă, de mai multe sute de mii de ani, ori ciclul precesional al Pământului de 25.920 de ani aduce constelaţiile – în po­ziţia lor relativă faţă de planeta noastră – pe aceeaşi po­ziţie la perioade care sunt multipli de 26.000 de ani. Soluţia era să se urmărească proiecţia holografică de la început până la sfârşit şi să se observe câţi „ani platoni-cieni” (de aproximativ 26.000 de ani fiecare) sunt astfel evidenţiaţi. Aşa, de pildă, s-a putut ajunge la concluzia căansamblul din Munţii Bucegi a fost construit acum 50-55.000 de ani în urmă, deoarece a fost proiectată chiar imaginea Marii Galerii şi a sălii principale, cu toate obiectele exact aşa cum le-am găsit noi, având pe fundal poziţia constelaţiilor faţă de Pământ. După aceea ima­ginea a mai apărut o dată, ca punct de reper, pentru a sem­nifica trecerea a două perioade cosmice de precesie a echinocţiilor.

„Lecţiile” erau uşoare şi totuşi extrem de bulversante prin conţinutul lor. Am văzut adevărul despre vechea ci­vilizaţie egipteană şi despre felul în care au fost construiţe marile edificii de pe teritoriul Egiptului, adevăr care este în totalitate altul decât inepţiile susţinute în prezent de egiptologi. Am văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost germenii civilizaţiei umane care a urmat marelui diluviu şi care a populat mai apoi teritoriul Europei, Asiei şi Africii, însă nici aceste aspecte nu mi s-a îngăduit să le revelez deocamdată, întrucât implică unele realităţi mult prea şocante pentru mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului contemporan.

Iniţial am crezut că proiecţia holografică îmi va arăta trecutul omenirii, începând de la originile sale şi până în momentul construirii ansamblului din Munţii Bucegi. Mai apoi am văzut că proiecţiile prezentau derularea prin­cipalelor aspecte istorice ale evoluţiei diverselor rase pe planeta noastră până în secolul al V-lea d.H. Aceasta însemna fie că uriaşii care au construit întregul dipozitiv din interiorul muntelui stăpâneau foarte bine accesul la clişeele temporale, fie – ceea ce pare mai probabil, datorită imensei perioade de timp care a fost acoperită de proiecţia holografică – că ei „actualizau” într-un mod mis­terios bagajul informaţiei holografice. Se pare că ultima astfel de actualizare a avut loc în apropiere de anul 500 d.H. Nimeni nu putea spune, însă, care era motivul pentru care informaţiile istorice se opreau la acea perioadă.

Am văzut, într-o tulburătoare desfăşurare de imagini, existenţa lui lisus şi răstignirea lui pe cruce, care şi astăzi este negată de unii. Trebuie să spun că în acea perioadă detimp s-au petrecut fapte cu mult mai uluitoare decât cele prezentate în Evanghelii. Proiecţiile mi-au revelat, de asemenea, multe persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui lisus, care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte perioade istorice. Acele fiinţe umane, care nu se deosebeau la îmbrăcăminte de evreii prezenţi la momentul răstignirii, aveau totuşi trăsături ale chipului complet diferite de ale acestora şi tocmai de aceea urmăreau să-şi ascundă faţa cât mai mult sub fal­durile hainelor.

Holograma a mai prezentat secvenţial vieţile şi mi­siunile spirituale ale altor personaje excepţionale, care cu adevărat făceau dovada unor uluitoare înzestrări divine, din trecutul foarte îndepărtat al omenirii. Am văzut astfel acţiunile unor mari reformatori spirituali încă de acum aproximativ 18-20.000 de ani, despre care nu se ştie abso­lut nimic. Pe atunci, însă, sistemul social si distribuţia populaţiilor pe întreaga planetă erau complet diferite de ceea ce se cunoaşte în prezent, iar arheologii, antropologii şi istoricii ar trebui să-şi revizuiască din temelii conce­pţiile pe care le au despre acele timpuri.

Au fost atât de multe elemente pe care le-am vizionat atunci şi ele au fost prezentate într-un mod atât de com­pactat, încât mi-ar fi necesare, fără îndoială, câteva sute de pagini pentru a le descrie măcar aproximativ. Totuşi, proiecţia holografică a durat numai o oră şi jumătate. Chiar şi cei doi ofiţeri care asigurau securitatea sălii şi cele şase santinele plasate la intrările tunelurilor urmăreau cu toţii uluiţi şi în tăcere derularea imaginilor, deşi în mod evident nu era prima dată când vedeau aşa ceva.

După dispariţia hologramei am rămas mai mult timp nemişcat, privind în gol. Intr-un târziu, Cezar mi-a spus că era timpul să ne întoarcem la bază, deoarece aceea era limita la care eu puteam să am acces în interiorul Sălii Proiecţiilor. Am privit în faţă. Dincolo de pătratul pe suprafaţa căruia încă mă mai aflam nu mai erau decât deschiderile gigantice, aproape înfricoşătoare, ale celor trei tunele enigmatice din peretele muntelui, aflate cam la douăzeci de metri depărtare. In faţa fiecăreia dintre ele, la o distanţă de şapte-opt metri se afla câte un tablou de comandă asemănător cu panoul mare de comandă, amplasat central, însă ele aveau dimensiuni mai mici decât acesta.

L-am întrebat pe Cezar care era misterul extraordinar al celor trei tunele. Mi-a explicat că elementele legate de această problemă nu mi le poate dezvălui, dar îmi poate spune că ceea ce s-a aflat în legătură cu giganticele culoare din munte s-a datorat, de asemenea, unor proiecţii holografice care erau comandate de la pupitrul de comandă al fiecărui tunel în parte. Singurul aspect pe care mi-1 putea dezvălui era că cele trei tunele se îndreaptă pe mii de kilometri în trei zone diferite ale planetei. Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo. Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre şi face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia.

Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul – aşa după cum mi-a spus Cezar – unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale dis­cuţiilor româno-americane, însă cert era faptul că se per­fecta un fel de „schimb” reciproc avantajos. Cunoscând teribila influenţă politică a masonilor şi relaţiile venera­bilului Massini în structurile politice ale celor două ţări, puteam bănui că se încearcă o „preluare” treptată a con- trolului asupra bazei de către factori externi intereselor statului nostru. Din fericire, Cezar mi-a mărturisit că există totuşi şi persoane foarte importante în aparatul nos­tru politic şi administrativ care în prezent cunosc maşinaţiile odioase ale masoneriei mondiale şi care se opun cu vehemenţă influenţei acesteia, mai ales în ceea cepriveşte controlul asupra marii descoperiri din Munţii Bucegi. El mi-a mai spus că tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe elemente. A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au construit-o.

Înainte de a părăsi sala, Cezar mi-a spus că se efectu­au deja, în cel mai mare secret, pregătiri intense pentru o expediţie mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi către cel din Tibet şi abia în final urma să se organizeze marea expediţie către interiorul Pământului prin tunelul central. Discuţiile bilaterale româno-americane au decis să se formeze o echipă de şaisprezece oameni de elită, care de fapt provenea din fuziunea unei echipe de şase americani şi a unei echipe de zece români. Conducerea operaţiunii -i-a fost încredinţată lui Cezar, căruia cu acea ocazie i-a fost atribuit imediat gradul de colonel-SRI. Mi-a explicat că investirea în grad era importantă mai ales în contextul psihologic al echipei.

Plecarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii septembrie, 2003, deoarece pregătirile erau complexe. Cezar nu mi-a dezvăluit nimic din ceea ce se afla în aces­te tuneluri, deşi structura lor era diferită de cea a Marii Galerii din Munţii Bucegi. El nu mi-a spus nici cum se va efectua deplasarea prin tuneluri, având în vedere că trebuiau parcurşi mii de kilometri, în sfârşit nu mi-a oferit nici un detaliu cu privire la imaginile holografice care corespundeau fiecărei ţinte de deplasare în parte.

Chiar şi aşa, însă, consider că elementele prezentate aici pot face obiectul cel puţin a unor reflecţii profunde, care să ne pregătească pentru evenimentele viitoare. Din raţiuni evidente am omis în mod deliberat precizarea unor date care să conducă la identificarea zonei muntoase în care s-a făcut marea descoperire.

La un an de la vizita mea în acel loc continui să am la fel de vii în minte şi în inimă impresiile copleşitoare pe care le-am trăit pe parcursul celor câteva ore ale prezenţei mele în atmosfera aproape ireală, creată de tainica struc­tură din interiorul muntelui. Deasupra tuturor acestor re­velaţii pluteşte însă enigma ancestrală a Timpului şi a înţelepciunii celor care au reuşit să-1 controleze, aşteptând cu răbdare zeci de milenii momentul în care noi vom ajunge să cunoaştem adevărul..

Cu rabdare .

[mircea.costache]

[quote="cristian bh"][quote="mircea.costache"]



— Să presupunem că un om, A, se află într-o comu­nitate de alţi oameni. Gândurile sale, care nu sunt puter­nice, amestecându-se cu gândurile celorlalţi, formează un fel de „ceaţă” mentală, pentru că acele gânduri sunt de obicei slabe, nu au nimic precis şi bine definit; sunt doar frânturi de idei superficiale, care nu sunt aprofundate. Putem spune că atunci fiecare dintre indivizi trăieşte rela­tiv izolat, într-o lume mentală care îi este proprie, dar care totuşi este influenţată într-un grad mai mare sau mai mic – în funcţie de receptivitatea pe care o manifestă persoana respectivă – de gândurile celor din jur.

„CEAŢA” MENTALĂ

Cel mai adesea ei percep aceste influenţe exterioare în mod inconştient, ca pe nişte schimbări de dispoziţie psihică sau de stare lăuntrică. De aceea am folosit ter­menul de „ceaţă” mentală, pentru că la acest nivel oamenii nu se „văd” unii pe alţii, întocmai ca o corabie plutind pe o mare ceţoasă, fără să aibă nici un punct de reper.




Buna Ziua.

Neicusorule daca nu esti iubitor de lectura ce cauti pe acilea??? Golaneala ??? Ai liber nu se vede ???

M-as fi mirat sa intalnesc iubitori de lectura si cautatori de orice, doar sa sti sa ramai neinfluentat.

Dumnezeu cu MILA.

[mircea.costache]

Se rasturna caruta cu ele (citezuri) taman in fata bataturii tale
Sa nu mai bei ca-i jale!

In VIATA esti rasplatit si cu da-stia de-alde tine. Macar "cetisi" si "maria"-ta o leaca.

Nu este nici o problema prezenta ta doar mirosul.

Tine-o tot asa.

[mircea.costache]

Buna ziua.
Interzis lenesilor de lectura.
Unde ne sunt inginerii de altădată?! – Începuturile METROU-lui din București. Cariera exemplară a unui inginer român: STELIAN CANJEA



METROUL DIN BUCURESTI - PERIOADA 1975-1980.

Citeva note personale.
In Decembrie1959, la un an si citeva luni dupa examen si obinerea diplomei de inginer dela Facultatea de Mecanica a Institutului Politehnic din Bucuresti, am fost angajat la ITB si repartizat conform dorintei mele, la Serviciul Tehnic- Atelierul de Proiectari Material rulant-.

De atunci si pina astazi, cu relativ putine intreruperi, zi de zi , citeodata si noapte de noapte mi-am legat soarta profesionala si –dece nu- sociala- de tramvaie –vagoane si utilajele din transportul in comun.

Intreruperile au fost cele 6 luni de « vacanta » in Italia in Lagarul de Refugiati (Campo di Profughi di Latina, 1 Nov 1980- 3 Aprilie 1981), doi ani la Paxon Machine Company din Salem Ohio (1981-1982), si 6 luni de somaj dupa ce PMC a dat faliment in total 3 ani. Deci din 1959 ‘ pina in 2013, timp de 51 de ani am tot visat roti si boghiuri.

Evident ca ar fi exagerat sa pretind ca inca de mic copil am visat tramvaiei. Nici vorba.

La ITB am ajuns gratie lui Papi Moldoveanu, care lucra la atelierul de material rulant. Nevasta lui (prima) era colega La Teatrul Nottara cu nevasta-mea (prima). Cind ne intilneam fetele vorbeau despre Garcia Lorca si nunta lui insingerata. Eu ma plingeam de viata de santier-lucram la Borzesti la o coloana auto. Intro buna zi Papi m-a luat de mina , m-a dus la seful atelierului- Dan Hanganu. Dan m-a -simpatizat si m-a luat si el de mina si m-a dus la sfinta sfintelor,la Directorul Tehnic Ing. Turbutiu, care dupa ce m-a pus sa-i descriu proiectul de diploma, a zis DA si m-au angajat.

Saisprezece ani mai tirziu, in 1975, acelasi Turbutiu, care era acum mare director in Ministerul Transporturilor, a recomandat ca transferul la Metroul Bucuresti al Atelierului de material rulat al ITBului sa se se faca numai cu conditia ca grupul de conducere al noii sectii la Metrou, grup de acum incercat/inchegat si profesional si ca prieteni, compus din Hanganu, Canjea si Miculescu sa accepte sa plece si sa lucreze impreuna.Intre timp, Papi plecase la Metrologie iar Caius a venise la ITB ib 63’.

Nu am intentia sa fac din alegerea profesiei mele, care s-a petrecut si din necesitate si poate si din intimplare acum 54 de ani, un caz aparte. Dar in 1959 nu mi-asi fi inchipuit ca viata la ITB pina in 75 si apoi la Metrou din 75 pina in 80 va fi atit de interesanta, plina de provocari profesionale extraordinar de diverse, dar si plina de satisfactii si impliniri.

Cineva ar putea sa spuna ca desigur atunci eram tineri si ca dupa atitia ani avem tendinta sa infrumusetam lucrurile si sa adaugam putina fantezie la o realitate mai putin glamoroasa.

Deasemeni, alcineva ar zice, bine bine daca perioada aceia a fost asa de plina de..impliniri si satisfactii dece in Octombrie 1980 ai plecat in concediu in Italia si nu te-ai mai intors ?Hmm ?

Sper ca aducerile aminte despre inceputuri si mai ales despre perioada 75 -80- saraspunda la intrebarile puse de prieteni.precum si la alte intrebari pe care mi le-am pus si atunci m-i le pun si acum.

Inca nu stiu daca voi finaliza intrun fel,sau altul notele de fata. Daca o sa fiu satisfacut de raspunsurile mele probabil voi adauga detalii bio din perioada 1980- 2013. Poate ca cineva va fi interest si de experiente de pe alte meleaguri. Daca nu, ma voi multumi sa punordine in amintirile din diasporainainte ca ele sa se stearga complect dinmemorie. Asta pentruca am constatat mai nou ca imi face placere sa ma uit la poze vechi. Asa-i cu longevivii !

Amicii nostril, Razvan si Mirela Gramatovici, si-au rezervat o calatorie/croaziera pe Dunare, care o sa-i plimbe prin tarile riverane. Profit de gindul care ma duce cu ei prin Europa ca sa-mi pun in ordine amintirile/impresiile din europa de vest pe care am inceput sa o “cunosc” din 76’ dar mai ales ca American incepind din anii 80’ pina mai recent. In Anexa/Capitolul “ A” sunt amintiri evocate oarecum nostalgic destul de des in convorbirile cu prietenii

Iata o lista cu subiectele capitolelor pe care propun sa le dezvolt in continuare..


Citeva cuvinte despre ITB –STB oameni, fapte dini perioade anterioare proiectului Viata unui tinar inginer pus pentru prima data in fata unei plansete de desen si chinurile corectarii greselilor cu tehnicienii si lucratorii din atelierel centrale ITB unde petreceam 50% din timp. Ce-am facut acolo 15 ani. Pe scurt.


Primele studii preliminare referitoare la metroul din Bucuresti, efectuate in perioada19 73-75.


Note din prima delegatie dela ITB la metrourile din Moskova, Leningrad si Kiev in 1974. Cum era sa-l pierdem pe arhitectul roman indragostit de o Natasa dela raionul de burghie din Detski Mir si despre hirtia igienica dela Ermitage. O luna de zile in marea tara prietena . Kremlinul, Ermitajul si LAVRA /Kiev vazute de aproape.


Este adevarat ca vagonul de metrou – propus in 1974 de subsemnatul-, a fost declarat oficial de romani ca nefiind compatibil cu propunerea/proiectul de ajutor « prietenesc » al URSS, care se oferise « dezinteresat » sa aduca oameni si materiale in Buc. si sa construiasca ei metroul ? Da !.


Martie 15, 1975 : Infiintarea Intreprinderii Metroul Bucuresti- Principalii si responsabilitati si instalarea in fostul sediu al legionarilor din Gutenberg, si la doi pasi de biserica lor. Doua locatii doua juraminte de credinta , doua epoci. O implinire.


Dece personalul dela ITB Atelierul de material rulant a fost ales sa proiecteze vagonul de metrou? Mai tirziu, alti ingineri dela ITB specialisti in semnalizari, substatii de tractiune, plan general si altii au urmat aceiasi cale.


Atelierele/sectiile de rezistenta si arhitectura si succint despre ele doua metode de sapare: Metoda austriaca cut-and-cover si sapare cu scut a tunelului de adincime.


Incercare de sabotarea lucrarilor de escavare a metroului de adincime. prin metoda de inghet in front propusa de un profesor studiat in URSS.


Pozitia lui Nicolae Popa- directorul tehnic, in decizia de a respinge inghetarea in front. In jurul unui scandal pseudo stiintific/politico/obstructionist.


Cine a sprijinit cu entuziasm si consecvent efortul industriei nationale de construire a metroului- Sedinta din 76 : Cine a zis ca putem construi vagoanel si cine a zis ca NU. Ciurel(noul dir. tehnic) m-a intrabat daca vreau sa ies la bataie si sa-l contrazic pe ministrul (rusofil)al transporturilor singurul vorbitor care a zis ca nu suntem in stare de asa ceva. M-am ridicat, am declarat ca da, putem sa-l proiectam si sa-l construim. Dupa sedinta am fost felicitat de Ion Avram (ministrul ind. grele) si de altii.A fost riscant dar a meritat. Banuiesc ca hotarirea fusese déjà luata.


Faze critice : Prima linie de cale ferata cu sina a treia de incercare a proptotipului de vagon la IVA. Cooperare perfecta cu toate sectoarele din IVA.


Primele probe dinamice cu prototipul vagonului la IVA. Prima problema majora-suspensii secundare rigide, si decizia de a ma trimite in Japonia sa cumpar suspensii pneumatice.


Cum s-a rezolvat problema vizei pentru plecari in vest. Pina in Aprilie 76, atit la ITB cit si la metrou pentru mine vestul a fost inchis. Ce mi-a aratat Col. Vintila dela BDS in preziua primirii pasaportului cu viza pentru RFG si apoipentru


Calatoria in China si Japonia si obtinerea foarte rapida si ieftina a pernelor de aer si a altor informatii legate de scuturi de sapat tunele la mare adincime,unele dine le controlate dela suprafata(!). Zidul chinezesc, hotelul pentru straini, drogherii din evul mediu si piata Tianmen in 76. In Tokio, Akihabara si milioane de “jucarii electronice” .


Lansarea vagonului de metrou prototip in tunel prin deschiderea in planseul din fata tribunalului. Participanti :Macaragiul, N. Popa, si eu la suprafata, Caius si Dan in tunel. Absolut toti constructorii fugisera de teama ca planseul, pe care era macaraua cu vagonul in cirlig, va ceda. N-a cedat deoarece sub fiecare picior de macara am instalat platforme de otel pentru eliminarea concentrarii de eforturi.


Prima ( sisingura) deraiere a prototipului datorata unor suduri necontrolate.care au obturat valva de balansare a perelor de aer. Ajutor imediat si eficient dela ITB pentru repunerea pe linie .Gen Constantinescu nu panicheaza si accepta explicatia si remedierea fara probleme.


Note personale di timpul calatoriei cu TRENUL la Moscova a delegatiei la inalt nivel condusa de N. Popa, si discutiile cu rusii intimpul carora N. Popa a respins ori ce incercare a partii sovietice de a trimite muncitori si echipamente rusesti sa construiasca si sa predea la cheie metroul, asa cum au procedat in Praga, Sofia si partial in Budapesta.


Moartea subita a lui N. Popa. Intrebari fara aspuns( ?) Daca n-a vrut sa zboare la Moskova ca Gh. Preoteasa in 1959, a avut/primit un atac de inima! Nici o alta explicatie/comentariu nu s-a dat publicitatii.


Cum a fost aleasa prima rama de metrou care sa pimbe biroul politic dela Semanatoarea la Piata Natiunii in preziua deschiderii oficiale a primului tronson. Calatoria trebuia sa se faca fara defecte. Am propus rama 12. Florin Tanasecu si O. Udriste au fost de acord iar cei doi colonei din garda Tovarasului au zis : Pe raspunderea voastra !


Portile ALA si cum am scapat dinURSS fara sa fiu depistat ca observam amplasamanetul si alte detalii legate de portile ALA ale metroului moskovit.


Circulatia memoriului meu si discutia cu Gen Constantinescu legata de viteza de inchidere a portilor ALA. « Du-l la BDS , apoi distruge-l , si faceti voi cum este tehnic posibil. Un detaliu semnificativ al comportamentului pragmatic al conducerii proiectului la cel mai inalt nivel. Incredere fara comentarii pseudo politice in solutiile tehnice.


Scrisoarea mea de demisie din CdP. Di Latina catre Gen Constantinescu.


1985 Interviu cu Europa Libera –Brincusi- din biroul meu din Pittsburgh .


Prima calatorie in Buc. In1990. « Sedinta emotionanta cu toti colegii dela Metrou.


Intilniri absolut « intimplatoare » cu fosti dela BDS / si dela Militia Economica din Constanta. « Afaceri » de mare perspectiva ratate. Mi-a spus fostul sef al ME pe Judetz-« Domnu’ Stelian ai vazut ca nu ai patit nimic. Vino cu niste bani si avem viile dela Murfatlar in buzunar.


Motivatii
Adriana (Miculescu)Ticu din Bucuresti a inceput o campanie de culegere de informatii despre participarea tatalui ei -Caius Miculescu-(decedat in 2005)- laproiectarea primelor vagoane de metrou . In emailul pe care l-am primit, Adriana mi-a transmis doua adrese de pe internet cu sugestia sa le citesc si eventual sa-mi exprim parerea asupra unor comentarii, intrebari, afirmatii si recomandari referitoare la istoria inceputurilor proiectului de metrou.. Deasemeni, asa cum s- a sugerat mai recent in unele bloguri, imi spune ca poate ar fi frumos ca,acum dupa 35 de ani,sa acordam creditul ce se cuvine celor care au contribuit substantial, in perioda critica de inceput 75-80,la realizarea marelui obiectiv.

In primavara lui 2011 am inceput cu rivna sa-mi adun pozele si sa-mi pregatesc un plan de rememorare a etapelor semnificative din perioada 75-80. Am inceput sa scriu citeva pagini apoi am intrerupt datorita unor proiecte care m-au tinut ocupat .

In mai 2013, dupa ce am reluat o corespondenta cu Mihai Ivan, prieten si coleg din studentie si de mai apoi, povestindu-i de intentia de a a pune pe hirtie amintiri despre metro, ma pomenesc ca-mi trimite o somatie ca sa apuc de treaba si sa ma obosesc scriind vreo 50 de pagini despre metrou ,cu date care l-ar interesa si pe el si pe alti colegi si prieteni.

Evident ca am folosit sugestia ca pe o imediata motivatie si am reinceput sa facoarecare ordine in amintirile pe care le am despre Metrou Bucuresti.

Inceputuri
Primul lucru care mi-a venit in minte relativ la perioada premergatoare aparitiei Intreprinderii MetroulBucuresti , a fost rolul si contributia, la fazele ei critice de proiectare si executie, a unor personalitati dela ITB, fosta STB si dupa ‘89 rebotezata RATB.

Este vorba in primul rind de Ing. Malcoci Ion, fostul sef al serviciului tehnicITB si de cei trei ingineri, Hanganu, Canjea si Miculescu din conducerea atelierului de proiectare materialui rulant si utilaje. Acesti patru, ca si alti ingineri si proiectanti ai atelierului, in total 15 , care si-au manifestat in prealabil dorinta de participarea la “marea aventura a metroului”au fost transferati din “ordin de sus” dela ITB la noua Intreprindere pe data de 15 Martie 1975, data oficiala de constituire a Intreprinderii Metroul Bucuresti.

La putin timp inainte de plecarea dela ITB, Malcoci ne-a convocat in biroul lui Hanganu. Ne-a facut cunoscut ca a fost sfatuit de Turbutiu, (fostul director tehnic al ITBului transferat la Ministerul Transporturilor dupa ce o “echipa” dela « Sticla », (Ministerul Chimiei) a ocupat posturile de conducere ale ITB-ului) sa ne convinga pe noi trei sa mergem impreuna la metrou. Ceilalti din atelier ne vor urma dar pentru reusita “misiunii” propune ca seful noi sectii de proiectare la metrou sa fie Canjea. Hanganu sa ramine mentorul nostru professional iar Caius se va ocupa de sistemul electric al vagonului.

Lui Malcoci I s-a spus ca experienta si relatiile dintre cei trei, consolidate in timpul celor aproape 15 ani de lucru impreuna ar reprezenta o garantie serioasa de succes. Eu am fost angajat la ITB in decembrie 1959, Caius a venit in 1963, iar Hanganu era acolo din 50’).Finalizarea proiectului de vagon modern de tramvai V3A reprezenta printre alte multe proiecte ale atelierului de material rulant, garantiade succes.

Pe noi trei,ne-au apropiat nu numai relatiile de serviciu. Eram prieteni la “catarama” si impartaseam aceleasi convingeri. Munceam cu placere si in vacante plecam impreuna cu nevestele ba la munte ba la mare. A fost de pomina o plecare la mare cu motoretele Manet. Sub Caius si Marilena, amindoi “full size” motoreta deabia se mai vedea. Din cind in cind ne opream sa curatam tevile de esapament. Era spre sfirsitul lui ’60. Incepusem proiectul V3A._



b1. Despre STB-ITB. Pe scurt .De introdus text nou.

STB era o companie profitabila si organizata dupa modelul tramvaielor din Belgia si Elvetia. Primul inginer sef a fost Ing. Luca Badescu, mentorul lui Dan Hanganu. Interesante studiile referitoare la atributiile si beneficiile salariatilor STB comparabile cu cele din vest. Relatarile foarte confidentiale ale lucratorilor mai vechi precum ca majoritatea lucratorilor ar fi fost legionari. Contact cu cei doi nepoti ai lui Z. Codreanu, unul la scularie si altul sofer pe autobuze. Lista de proiecte din cei 15 ani la proiectare !! Certificate de inovator si sugestia de ai include si pe cei din nomenclatura !

Dela acest capitol urmeaza raspunsuri si comentarii la intrebarile/subiectele propuse la punctele b2 pina la b24.Notele de mai jos le voi folosi in cadrul subiectului potrivit din b2 si pina in b24.Redactarea lor a fost la intimplare , fara a respecta o cronologie anume si inainte de definitivarea listei b1 …b24.



Inreprinderea Metroul Bucuresti, infiintata oficial pe data de 15 Martie 1975, a avut sarcina de a proiecta constructia tunelelor, a primului depou subteran la Ciurel si a vagonului de metrou, fabricarea acestora (24 de vagoane pina in Dcembrie 79) urmind a se face la IVA cu subansamble produse de alte uzine din tara. Coordonarea generala a fabricatiei vagonului cadea in sarcina atelierului/sectiei de material rulant.

La citeva zile dupa 15 Martie, toti cei 15 dela ITB ne-am prezentat la datorie/apel la Generalul Lt. Constantinescu. Generalulfusese numit tot “de sus” director general avindul ca superior imediat pe Ion Ionita vice prim ministru. Mai tirziu am aflat ca Generalul, care facuse razboiul ca locotenent, avusese inainte de numirea la metrou o functie foarte importanta in armata republicii de “Sef al Spatelui” adica cel care le asigura soldatilor arme, gloante si bocanci, intocmai si la timp.. Se pare ca in aceasta capacitate dovedise un talent deosebit organizatoric iar gradul si seful lui ii asigurau si lui si subalternilor lui la metrou un acces la toate intreprinderile industriale la nivel de ministri de resort, precum si la organele de partid- la nivel de prim secretar -care supervizau activitatea acestor intreprinderi

Dovada pozitiei prioritare in industrie a proiectului metroul, am avut-o foarte curind dupa faza de proiectare, cind au trebuit asigurate colaborarile cu uzinele si intreprinderile de specialitate. Doi consilieri, Ing Modilca (consilierul lui Ion Avram, ministrul industriei grele) si Ing Dumitriu (consilier ministerial pentru componente electrice/electronice) ma insoteau pretutindeni la intreprinderile cheie pentru a plasa, fara aminare pe pozitia intiia de prioritate comenzile pentru metrou. IVA Arad nu mai era o problemadar uzinele 23 August, Resita, Balanta, IMEB, ICPE etc etc. cu planurile lor de export ar fi fost de nepatruns- fara sprijin direct de sus de tot prin ministrii de resort. la nivel de prim secretar.Vice prim ministru Oprea, delegatul personal al « Tovarasului »chema in comandamente la ordine intreprinderile vizate de noi si obliga peprimi secretari treziti din somn si din mahmureala la ore mici sa acorde sprjin imediat proiectului.

Dece ITB?

Studiile preliminare din ‘73-‘74 la care au participat printre altii constructori dela Institutul Proiect Bucuresti si Ing Malcoci si Canjea din partea ITB-ului, au confirmat adoptarea vagonului propus de subsemnatul. Pentru faza de inceput a proiectarii tunelelor, erau necesare dimensiunle generale de gabarit ale vagonului (latimea , inaltimea, lungimea, distanta intre boghiuri, distanta intre fetele cuplelor automate si distanta la sina a treia de alimentare cu current electric). Forma exterioara s-a definitivat prin constructia unei machete. Vezi poza.

Pentru configuratia zonei frontale a vagonului, adoptata pina astazi si de celelalte modele actuale, ( ALSTOM si CAF) am folosit ca inspiratie vagonul de metrou din San Francisco, The BART- Bay Area Rapid Transit Car.

Usile amplasate in exteriorul caroseriei au simplificat constructia peretilor laterali, si au fost inspirate de vagoanele din Viena. Deabia in ’79 am primit ceva desene de executie pentru instalatia pneumatic de actionare a usilor dela “colegii” nostril dela metroul din VIena, in timpul ultimei calatorii de schimb de experienta in Austria.

In Figura 3 se vad citiva din mebrii delegatiei. Dela stinga spre dreapta, Canjea, Florin Tanasescu (director la ICPE, si membru in CC), Octavian Groza (ambasadorul Romaniei in Austria) Caius Miculescu si Octavian Udriste care sprijina vagonul Nr 12.

Delegatia la Viena a marcat sfirsitul colaborarilor externe de orice fel incluzind importurile pe valuta. Florin care era si membru in CC ne-a spus: fratilor cam asta a fost, acum trebuie sa ne descurcam absolute singuri. Evident ca se putea si asa numai ca in final pentru anumite component standard si relative ieftine, asimilarea lor in tara nu era nici economica si nici la nivelul de performanta cerut de proiect. Punct.

Installatia electrica, bazata pe tensiunea de 750 VDC devenita standard in Europa datorita metroului din Munchen deschis in 1972, a facilitat procurarea de echipamente standard cum ar fi releele speciale si contactorii de 200 Amperi la inceput importati dela Siemens si apoi asimilati in tara.

Boghiurile echipate, cu un motor de tractiune cuplat la ambele capete cu doua cutii de viteza cu angrenaje hipoide, a fost in intregime proiectat de noi bazat pe experienta dobindita cu proiectarea si constructia la ITB a vagonului V3A.

Macheta vagonului –ultimele retusuri.



. Macheta vagonului dupa finalizare la Proiect Bucuresti.

In toamna lui 1975 a fost prezentata « Tovarasului » spre aprobare. Atrecut examenul cu succes. Am fost de fata la prezentare. Nu au fost comentarii nici din partea LUI si nici din partea EI. Era prima diin o serie de 6 prezentari cficialela care am participat( in rindul doi..) Celelalte erau referitoare la machetele statiilor de metrou.

Banuiesc ca Nicolae Popa, pregatea in avans prezantarile deoarece era singurul dela Metrou care avea acces direct la Tovarasul. Si probabil ca eventuale intrebari or fi fost clarificate inainte de prezentarea oficiala ca sa se evite circul !.







La decizia de a folosi inginerii dela ITB pentru proiectarea vagonului de metrou a contribuit printre alte considerente si faptul ca acelasi grup de ingineri dela Atelierul de Proiectare Material Rulant al ITBului, terminase cu success proiectarea noului vagon articulate V3A. Proiectantii au trecut dela planseta in Atelierele Centrale ITB in timpul asimilarii in productie a componentelor modern.Urmarirea pas cu pas a constructiei prototipului si a seriei de peste 300 de vagoane a redus timpul total de executie si a eliminat multe greseli. Experienta unica si extraordinar de utila pentru noul proiect.

Iata pe scurt istoria lui V3A. Spre sfirsitul lui ’60, ITBeul a hotarit sa introduca vagoane articulate de mare capacitate. Modelele de referinta erau vagonele germane produse relativ recent de firmele DUEWAG si LINKE HOFMANBUSH. ITB a solicitat firmei Duewag sa vinda un vagondin productia curenta pentru “incercari pe reteua ITB”. Contractul de cumparare propus nu prevedea optiunea de a cumpara un numar semnificativ de mare. Duewag a trimis pe directorul ei general, Dl. Brand, sa faca o vizita la ITB si sa evalueze eventuale incompatibilitati de exploatare. Vizita s-a incheia cu un refuz categoric de a livra numai un vagon. Am fost informati ca Brand a luat decizia aceasta zicind ca romanii vor folosi capacitatea de productie a Atelierelor Centrale din Stefan Cel Mare (circa 1500 lucratori si echipata cu utilaje relative modern dar suficient de peformante) sa copieze vagonul lor. Romania fiind la timpul acela “protejata” de COMECOM si evident de Cortina de Fier, Duewag (Dusseldorf Wagon Fabric) nu ar fi putut recupera costurile legate de copierea fara rusine dar si fara pedeapsa, a vagonului lor. Aproape imediat dupa refuzul lui Brand, ITB-ul, prin Mecano Import, a contactat Linke HofmanBush. Acestia s-au pacalit si au livrat vagonul fara alte conditii. Vagonul a fost adus la Ateliere Centrale , si in urmatoarele luni am tabarit pe el si l-am copiat. Dupa prototip a urmat seria de aproape 300 care mai functioneaza si astazi cu anumite modernizari.

Varianta de productie in tara sfidind legile internationale de protectie a unui produs, a fost cumva determinata si de incercarea de a forta Romania sa cumpere tramvaiele TATRA fabricate de cehi in baza unei “distributii a muncii si a pietei in COMECOM”. Rusii si alti in pactul dela Varsovia ar fi vrut ca Romania sa importe produse fabricate din Germania de Est sau Cehoslovacia sisa exporte materii prime si mincare tuturor. Dupa cum se stie politica nationalista de atunci s-a opus categoric unui asemea dictat. Totusi, ca ITBul sa treaca de o perioadagrea (constructia celor 300 V#A) in care efectiv avea nevoie de noi capacitati de transport, s-a acceptat importul de 40 de vagoane TATRA. Doar atit.

Pentru a lamuri ideia de copiat produsul altora, trebuie mentionat ca vagonul ceh Tatra era produs dupa licenta Americana a vagonului PCC (President Conference Committee) produs in mii de exemplare inSUA in anii ’30. Putin inainte de razboi, licenta a fost vinduta cehilor si belgienilor. Cehii au produs si vindut cam 15,000 de vagoane in toate tarile pactului dela Varsovia.

Ironia soartei. Cu Dr. Brand si conducerea firmei Duwag m-am intilnit in Dusseldorf in 1985.Era primul din numeroasele deplasari acoloin calitate de representant al companiei de inginerie Parsons Brinckerhoff. Eram resposabil cu procurarea, testarea si punerea in functiune a noului sistem de transport din Pittsburgh, Pennsilvania, cu 55 de vagoane Duewag in curs de livrare. Am avut parte de o primire deeosebita deorece Dr. Brand si-a amintit de minesi de circumstantele in care ne-am intilnit in Bucuresti iar ceilalti mai tineri dela Duewag erau curiosi sa-l cunoasca cel putin pe unul din cei care le-au copiat vagonul. Le-am repetat istoria cu copiatul care de faptar representa o forma superioara de flatare… Reprezentind un client care cumpara pe dolari 55 de vagone, au inghitit-o si au si ris la gluma cu flatarea…

Fabricarea vagoanele de metrou la Intreprinderea de Vagoane Arad-IVA- a fost decisa datorita experientei si capacitatilor de productie ale fostei si prezentei fabrici Astra Arad, care tocmai termnaseconstructia unui tren prezidential de mare performanta.


Fotografia din Depoul Ciurel luata in fata unui vagon a fost cenzurata -taiata in doua- atunci cind mi-a parvenit trimisa de rudele ramase in Romania dupa plecarea noastra in Octombrie


Figura 2, Primul din stinga, “taiat in jumatate” este Ing. Udriste care era reprezentantul Ministerului Transporturilor. Linga el, cu ochelari este Ing Bakoni dela IVA-Arad. Caius Miculescu este in dreapta mea, iar in stinga este Dan Hanganu.



Figura 3 In I979 la Intoarcerea din deplasarea la Viena . Delegatia de aproximativ 10 persoane, a fost condusa de Florin Tanasescu .

Ambasadorul Romaniei in Austria, O. Groza (,in mijlocul grupului tinut strins de brat de « nepoata sa ») ne-a acordat o atentie speciala mai ales dupa ce Florin, cu mine si inca unul sau doi din grup l-am vizitat cu<< sarut mina si sa traiti>> pe fratele Tovarasului, reprezentatul biroului comercial roman in Austria. Se spunea ca fratiorul detine secretele « investitiilor » familiei /clasei muncitoare in west.

Caius este in spatele lui Groza. Linga vagon se inalta Tavi Udriste reprezentatul Ministerului Transporturilor care va prelua, dupa darea in folosinta a primului tronson, exploatarea noii linii de metrou.

In stinga mea este Florin. Tanasescu, director la ICPE si membru in CC. Eu n-am lasat din mina nici un moment servieta diplomat in care aveam ceva desene si tigari Kent.



Calatoria de 10 zile la Viena a fost interesanta si pentru unii din noi, decisiva privind manumite planuri de viitor. Colegii dela metroul din Viena ne-au dat to ce le-am cerut. Am obtinut proiectul de executie al mecanismului de deschidere a usilor, si alte detalii la vagon implementate in putin timp dupa intoarcere la toata productia de serie.

Foarte importanta si garantata ca autentica a a fost informatia ca acest tip de sprijin pentru proiectul de metrou- valuta pentru deplasari, echipamente speciale, piese de schimb etc.etc, s-a incheiat odata cu intoarcerea din aceasta calatorie. Dragi tovarasi, va trebui sa asimilam/copiem in tara absolut tot ce ne mai trebuie. Pentru noi vagonarii, care mai trecusem prin asta nu era o mare surpriza. Era insa o deceptie cumplita deoarece déjà capatasem incredere ca unele componente de calitate, care nu reprezentau o avere, dar care erau critice pentru fiabilitatea vagonului –ca suspensii pneumatice, contactoare si relee si elemente de semnalizari le importasem déjà pentru seria de 24 de vagoane.

In ceace ma priveste, informatia ca va urma o completa stopare a sprijinului initial pentru proiect si ca « vin zile tot mai grele » a contribuit la decizia mea de a pleca definitiv dintara in 1980.



Decembrie 1975 la Sfatul Popular. Caius ma felicita cu ocazia casatoriei mele .

In 1974 La Symposionul de Ergonomie in Transporturi. Sunt la mijloc intre Dan Hanganu in stinga mea si Malcoci in dreapta. Incepind din 1973 si 74,incepusem cu Malcoci primele studii de vagon de metrou pentru discutiile dela Proiect Bucuresti legate de dimensiunile tunelului, gabarite, depou subteransi platformele statiilor liniei de metrou.


O poza de arhiva din anii 60’ la ITB Sectia Utilaje speciale, cind incepusem in mod serios sa urmaresc executia in ateliere a unor proiecte ca strungul de roti si altele. Erau erori de desen , erori de executie etc.etc, dar in finalsi fara sa moara nimeni, proiectul se finaliza si era ..inca o lovitura data…imperialismului !

Am reusit sa pastrez certificatele de inovator din perioada 60-70 cind aveam extraordinar de mult timp si pentru inovatii si pentru ..altele. Autobuz Skoda articulat, servodirectie hidraulica de tip Chausson, dispozitive de montat transmissii V3A, electrocar de agrement (a functionat la Floreasca vreun an) si altele.

Dan Hanganu la biroul lui dela ITB . Acolo ne-a convocat Malcoci pe mine si pe Caius ca sa hotarim in patru daca ne transferam la Metroul Bucuresti sau nu si in ce formula organizatorica.

In Decembrie 1959, Dan m-a dus la directia generala ITB, m-a prezentat la Turbutiu, pe atunci director tehnic, car m-a intrebat ce vreau sa fac. I-am spus proiectare si ma dat lui Hanganu .care mi-a fost sef si mentor profesional pina in Martie 1975. La metrou, Malcoci m-a propus pe mine ca sef al sectiei material rulant si utilaje la Metrou, propunere acceptata de Dan si Caius. Toate deciziile importante legate de solutiile pentru sistemel vagonului le analizam impreuna . Nu-mi amintesc de absolut nici un conflict de idei. Ceilalti ingineri din sectie completau proiectele de executie in aceiasi atmosfera de perfecta armonie.

Deoarece primii 15 tehnicieni ai sectiei de material rulant si utilaje dela metrou au provenit dela ITB ca o echipa inchegata si in care fiecare isi cunostea pefect atributii datorita proiectului similar pentru vagonul de tramvai V3A, cei care au fost angajati ulterior s-au adaptat rapid la atmosfera sectiei. La buna intelegere in cadrul sectiei au contribuit citeva procedee administrative pe care le-am aplicat cu consecventa in cei 5 ani de sefie. Ca de exemplu :

…Toate concediile se luau in cele 4 luni de vara, dar pontajul,.asa cum o cerea legea, se raporta cu trimiteriin vacanta in fiecare luna incepind din ianuarie pina in decembrie.

…Absolut tot personalul sectiei primea exact acelasi procent lunar de spor de salariu ca si mine, ceace garanta un raspunse entuziast la programul ambitios de proiectare al vagonului. Toodata eu raportam pe raspunderea mea depasirile de plan.

Ceilalti sefi de sectie erau suparati foc. Imi ziceau ca stric piata, deoarece ei luau mult mai mult procentual. Poate aveau dreptate. Dar relatiile lor pe verticala erau diferite de cele ale sectiei mele.

« Depasirilor » de plan urmate de un adaus la salariu, reprezenta , ca si in alte institurte de proiectare sau in fabrici si uzine, o practica inteleasa de cei de sus menita sa stimuleze « entuziasmul creator » dar mai ales sa compenseze si faptul ca salariile erau relativ mici.

In 1979 grupul care s-a deplasat la Viena pentru ultimul « schimb de experienta » cu colegii dela metroul vienez. Din stinga –Caius Miculescu, un inginer dela ICPE, Florin Tanasescu, eu in fata si alt inginer ICPE in spate,un consilier al ministrului, C. Ionescu inginer sef la IMEB si Tavi Udriste.

Ce merite aveau cei de mai sus ? ICPE- Institutul de Cercetari si Proiectari Electronice a fost un collaborator in toate problemele de electronica. IMEB, INtreprinderea de Masini Electrice Bucuresti, (astezi rasa dupa fata pamintului) a proiectat si fabricat toate motoarele electrice. Ministerul MICMUE nu a pus nici o piedica si a reusit citeodata sa ne faca si noua loc in lista de prioritati de export.


In septembrie 1990, dupa revolutie, m-am intors in Bucuresti. Primul drum l-am facut la sediul Intreprinderii Metroul,.Am stat in fostul meu birou cu toata sectia de material rulant, le-am povestit ce-am facut in ultimii 10 ani. Seara Caius ne-a invitata acasa la el. In dreapta pozei e Marilena, sotia lui Caius,linga ea e Mioara Dirvareanu, Dan Hanganu, Adriana fata lui Caius, subsemnatul, Caius si Fane Taflan cu nevasta.

Pozele dela Caius le-a facut frate-miu Florin, care m-a insotit absolut pretutindeni in Romania in timpul sejurului de aproape o luna. Vroiam sa revad tot ce ma legase de tara. In Constanta la casa in care am crescut si la mormintul lui taica-miu, laPredeal si Brasov la unchiul Ionel care mi-a facut legatura cu rudele din USA, la Pirau de unde a venit Canja Nicolae si unde in cimitir la intrare este monumentul Mariei Canja , eroina in primul razboi mondial,. Datorita ei veri si verisoare au capatat bani sa se stabileasca in Salem Ohio unde am aterizat si noi (Dani cu mine) in5 Aprilie 1981, fiind sponsorizati de Victoria Kaizer, fata lui Oana Canja, vara Mariei Canja.

In vest, mai ales dupa ce am reusit sa intru in railways engineering consulting si mai apoi la NJ Transit, aportul meu la « saltul inainte in priectarea de vagoane » s-a schimbat si s-a maturizat. Experienta anterioara si faptul ca am reusit sa conving pe cei in pozitii de decizie de aceasta experienta de citeva decenii, mi-au dat posibilitatea sa atac o problema si sa o rezolv neasteptat de bine. Prezentarea din 2006 la Berlin reprezinta un sumar al preocuparii din perioada 1994 pina in 2006 si continuata pentru ASME RT-1-RT-2 Standards.



2013

In Decembrie 2013 Ziarul Adevarul publica o serie de articole despre metrou. Magdalena- vara sotiei lui Caius, m-i le-a trimis, fericita ca in sfirsit cineva incearca sa scrie istoria inceputurilor si rolul personajelor care au contribuit semnificativ la succesul proiectului si la echiparea Bucurestiului cu un sistem de transport modern.

Evident ca o veste buna este mai intotdeauna insotita de una proasta,care In cazul de fata este vorba de Oana Balan.autoareaarticolului din ziarul Adevarul.

Balan il citeaza pe Octavian Udriste ca unica sursa de informatii pentru categorisirea vagonului ca « veriga cea mai slaba » la care adauga o contrubutie proprie « o solutie facuta cu nechezol ». Se incearca sa dea cititorului contemporan imaginea unui proiect de amatori.
Probabil ca O. Balan impreuna cu Tavi Udriste sunt adeptii ideii –adoptata ca lege imediat dupa 89- ca industria romaneasca din epoca anterioara lui 89 era o adunatura de fiare vechi.

Nu sunt singurul care sa aduca argumente menite sa dovedeasca contrariul. Numai ca polemica in domeniul evaluarii istorice ADEVARATE a trecutului ma depaseste. Este evident ca si ziarul ADEVARUL reprezentat de Oana Balan este or depasit or rau intentionat.

Veriga cea mai slaba si solutie cu nechezol.Hm !

Ma infurie si ma doare inima cind vad ca perioada anilor 75-80 e intorsa din condeiul unei neica nimeni. A fost efort, exaltare, incercari, convingeri, prietenii, lupte pentru solutii si experimentari si in final sa vezi ca functioneaza , fara nimic politic, Fara a ceda tentatiei de- a zice lasa domnule ca n-am mai facut niciodata asa ceva, sau sa fii cinstit cind constati ca trebuie sa luam dela altii ca este mai ieftin decit sa reinventam roata si sa te creada toti de sus si de jos-

[mircea.costache]

RELAXARE pentru cine si-o permite.
Află acum ce DAR ai primit la naștere!
Cele 7 Daruri ale Zilei de Naștere

Unii s-au născut cu miracolul vieții, alții cu miracolul iubirii, alții cu miracolul frumuseții. Care este miracolul tău? Care este darul divin personal care ți-a fost hărăzit încă de la naștere? Care este acel dar special cu care ai fost înzestrat încă din momentul nașterii tale și care te va călăuzi de-a lungul existenței tale pe acest Pământ?



Cei născuți Luni – Miracolul Cuvântului

Luni este o zi a începutului, a cuvântului și a puterii de a începe o acțiune nouă. Luni este o zi benefică pentru a-ți urma visurile și a le pune în practică. Ziua de Luni aduce cu ea libertate, libertatea cuvântului și a discursului. Nu ezita să îți exprimi exuberanța, individualitatea, entuziasmul în fața celorlalți, chiar dacă uneori ai tendința de a te închide în tine. Darul cu care te-ai născut este darul Cuvântului, și el trebuie împărtășit. El te va ajuta să deschizi numeroase porți în viață. Ai abilitatea de a te face remarcat prin cuvânt, fie el scris. Cuvântul tău influențează și schimbă opinii, sprijină, pedepsește, dar oferă și afecțiune și înțelegere. Ai o mare putere de persuasiune, ești un bun orator și ști cum să aplanezi conflictele.

Cei născuți Marți – Miracolul Vieții

Cei născuti marți au fost înzestrați cu Darul Vieții. Viața este darul pe care trebuie să-l respecte și să-l aprecieze cât mai mult. Lecția lor de viață este aceea de a-și stăpâni instinctele, orgoliile și pornirile de agresivitate și a se bucura cât mai mult de viață. Trebuie să învețe să acorde atenție și corpului fizic și energiei care le parvine din surse exterioare. Puterea lor vine din viața a tot ceea ce îi înconjoară.

Cei născuți Miercuri – Miracolul Iertării

Miecuri este o zi a continuității, a mobilității, a exprimării, a informației, a cumpătării, a puterii de a te adapta la zilele care vor urma. Miercuri mai este însă și o zi a iertării, o zi a acceptării și a împăcării. Este o zi în care ajungi la pace cu trecutul, pentru a face pace cu viitorul și a te integra la maximum în prezent. Este o zi benefică relațiilor cu ceilați pentru că în această zi conexiunile cu cei din jur se realizează pașnic, armonios și în ton cu vibrația universală. Dacă te-ai angajat în conflicte în celelalte zile ale săptămânii, Miercuri este ziua ideală pentru a le dizolva. Cei născuți Miercuri sunt înzestrați cu un dar care nu le este accesibil tuturor: Darul Iertării. Chiar dacă au exprerimentat momente și sentimente negative, au reușit să treacă peste ele înțelegând că iertarea interioară este cheia către pace și armonie.

Cei născuți Joi – Miracolul Cunoașterii

Joi este ziua expansiunii, a elabărării, a auto-examinării și a examinării celorlalți. Ziua de Joi este benefică pentru a-ți lărgi orizonturile și a-ți îmbogăți cunoștințele, învățând, asimilând și testând teritorii și domenii neîncercate până acum. Joi favorizează însușirea informațiilor și consolidarea lor. Joi este totodată ziua beneficiilor, a încrederii, a generozității, dar și a încercărilor de a accede metodele cunoașterii interioare. Ziua de Joi aduce cu ea și o viziune aparte, un mod specific de a vedea și de a percepe lucrurile care au loc în exterior. Cei născuți Joi au dobândit un har aparte: Harul Cunoașterii. Au o mare putere de înțelegere a lucrurilor și o intuiție fantastică. Capacitatea lor de ajudeca situațiile este una superioară. Văd și simt ceea ce altora le scapă, reușind să pătrundă chiar și în acele straturi de sub suprafața spre care mulți blochează accesul.

Cei născuți Vineri – Miracolul Frumuseții și al Descoperirii de Sine

Vineri este ziua în care se celebrează frumosul, iubirea de frumos, senzualitatea, bucuria de a trăi. Vineri este ziua în care importanța acceptării și a recunoașterii propriei valori în ochii celorlalți devine primordială. Această zi este asociată cu prietenia, cu talentul și cu aprecierea. Vineri este ziua în care îți conștientizezi cel mai bine existența simțurilor. Vineri este o zi benefică artelor frumoase, plăcerii, flirtului, cooperării, îndrăgostirii și construirii de relații. Cei născuți într-o zi de Vineri sunt înzestrați cu un dar aparte: Darul de a putea vedea Frumusețea din lucruri, darul de a vedea frumusețea din ceilalți oameni, încercând să o descopere și să o valorifice și pe cea din interiorul lor. Acești oameni s-au născut cu talente aparte pe care este bine să le pună în valoare. Aceste talente, fie ele legate de muzică, pictură, dans, etc., aduc lumină și frumusețe în viețile multora.

Cei născuți Sâmbătă – Miracolul Curajului

Sâmbătă este o zi a deciziilor, a dedicării, a sacrificiilor, a autoimpunerii, a restricției și a tăcerii. Sâmbătă este o zi benefică analizării scopurilor și acțiunilor tale și a replanificării lor. Sâmbăta aduce cu ea obiectivitate și luciditate, și atunci când vine vorba de analizarea de sine. Totodată Sâmbătata este conectată la ideea de repect, de stabilitate, de asumarea consecințelor acțiunilor tale. Totuși, Sâmbăta și și ziua în care încerci să schimbi ceea ce ai făcut greșit. Nu este puți lucru să ai curajul, să ai îndrăzneala, să ai voința și să ai puterea de a nu ceda. Cei născuți Sâmbăta au aceste lucruri. Ei s-au născut caracterizați de Miracolul Curajului. Iar ambiția și dorința de a reuși îi pot impulsiona să ajungă pe drumuri pe care nu a mai ajuns nimeni înainte. Curajul le dă celor născuți Sâmbăta noroc în viață și reușită în ceea ce și-au propus. Nu se dau bătuți cu una cu două, iar atunci când sunt loviți, se ridică și merg mai departe pe drumul pe care știu că trebuie să meargă.

Cei născuți Duminica – Miracolul Iubirii

Duminica este o zi a plenitudinii, a împlinirii, a finalizării. Este totodată o zi a creației și a inspirației, o zi în caremintea și sufletul ating sațietatea și simt nevoia repausului. Duminica este o zi benefică relaxării și reîncărcării energetice și spirituale, este o zi caracterizată prin echilibru, pace și relații calde cu cei dragi. Cei născuți Dunica au venit pe lume cu darul care este, probabil, cel mai de preț dintre toate darurile: Iubirea.Au o mare capacitate de iubire, iar iubirea lor se răsfrânge asupra persoanelor care se află în jurul lor. Sunt veseli, șarmanți precum razele de soare, alină, domolesc, binedispun, aduc cu ei și împrăștie optismul oriunde se duc. Au harul de a aduce zâmbetul pe chipurile celor din jur și de a le lumina ziua. Unii dintre aceștia posedă și simțul umorului.

Sursa: You Tube

Eu m-am născut Vineri. Voi în ce zi v-ați născut?

Dacă v-a plăcut acest articol și doriți să discutăm mai multe pe tema lui și/sau temele conexe, vă rog să nu ezitați să mă sunați la numărul de telefon 0724 511 176 (număr cu tarif normal), să scrieți un comentariu aici, să trimiteți un e-mail la adresa luminasinelui@yahoo.ro, sau să folosiți pagina de Facebook Lumina Sinelui . Vă asigur că vă voi ajuta cu toată dragostea și lumina! Vă mulțumesc anticipat și vă aștept!

Cu drag,

Radu Mihai Fătulescu – Terapeut Theta Healing și Holistic și Consilier Dezvoltare Personală și de Afaceri

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Sărbători luminoase și magice vă doresc!

[Dila Daniel]

sa traiesti tati! La multi ani!
daca iti dau adresa de la biblioteca din Craiova...promiti ca nu postezi aici,tot ce citesti?
raspunde-mi aici viewtopic.php?f=36&t=5625&start=832

[Ioan Guist]

La multiani Mircea.
Fac curat si scot textele colegilor ce sunt off

[Dila Daniel]

pai si ce mai ramane de citit?

...tu crezi ca el nu stie ca postarile lui(ca doar alea vor ramane)...sunt(de citit) pentru el insusi?

[mircea.costache]

sa traiesti tati! La multi ani!
daca iti dau adresa de la biblioteca din Craiova...promiti ca nu postezi aici,tot ce citesti?
raspunde-mi aici viewtopic.php?f=36&t=5625&start=832

Pentru ONOR INAINTE.
Am ONOAREA.
Raspunsul este public. Daca si in zilele astea ne ascundem ma umplu de toata RUSINEA.

Mai mult nu pot.

[Ioan Guist]

Ce postam pe pagina personala...nu conteaza dact prin prisma regulamentului
Se prea poate ca in pastoral sa nu mai am ce citii si sa iau la "lins" pagina cu pagina si aici la Mircea.

DD, te rog sa nu mai postezi off topic.

[Dila Daniel]

Mircea(Costache)!!!!...zi lui Nelu ca sunt "on"...ca imi dileste postarile!

[mircea.costache]

Pentru ONOR Inainte la Domniile Voastre.
Am ONOAREA sa tac in fata "MARIILOR"- Voastre.

Linistea mea este suficienta.

[mircea.costache]

Am uitat .
Sunt nascut MARTI orele 1500
Cei ce a-ti indraznit la pagina mea deconspirati-va ziua si ora nasterii (cea reala).Asta daca veti sti !
Eu am sa-mi dau seama de caracter din propiile lecturi.


Spor cu spor pe prisaca fiecarui apicultor.

[Dila Daniel]

joi, aproximativ 5-6(dimineatza)...asa zice mama!
astept...analiza! defapt ma duc mai sus sa o citesc!
te tzuc!

nu stiu cat influenteaza ora,dar ziua saptamanii o afli si singur...daca cauti cu google si stii ziua (ca numar),luna si anul nasterii...unei persoane.

[ignatov andrei]

Marti, ora 16.00 !