Închei cu o piesă tare dragă mie. Are tot ce poți spera la un concert...muzică, interacțiune autentică artist-public, suflet, emoție...puneți mâna și mai adăugați și voi...
"Alergăm după un tren ce-a plecat, Ne luptăm pentru un loc ocupat, Mai sperăm într-o ploaie târzie de toamnă, Ne-ndrăgostim de o adolescentă doamnă, Când ne e frig, nu simţim nimic, Când ne e cald, ne amintim de frig.
Toţi visăm la un ţărm depărtat, Toţi am vrea ce nu s-a întâmplat, Fuga noastră e un zbor întrerupt, Ce avem e ce-am mai avut. Mii de ani s-au scurs în neant În acelaşi ritm deprimant:
Visuri de ceară se aştern mereu, Lumina răzbate tot mai greu, Pânze de păianjen atârnând de nori, Stropi de speranţe lipsiţi de culori.
Gemete adânci făr’ de ecou, Gustul amar al vrerii de nou, Luptă-n zadar, chin prelungit, Zbaterea a sute de ani însutit.
Lacrimi, sudoare, gât încordat, Ceasul de odihnă sfărâmat, Palid de toamnă, vânt răscolit, Ţipăt de groază neauzit.
Nici libertate, nici adăpost, Fără dreptate, făr’ nici un rost, Lanţuri în umbra unui cuvânt, Cu moştenirea-ngropată-n pământ.
Câte şanse să ni se dea, Să putem spune că am luptat, Ca viaţa de mâine, dreptul la ea, Să nu rămână un vis spulberat? "
Cu toţii suntem sclavi...doar că speranţa ne împiedică să vedem asta.